Dupa gripa aviara, dupa esecurile politicienilor de a rezolva criza din sanatate si din invatamint, dupa schimbari in configuratia presei romanesti, dupa multa tevatura si agitatie in mica noastra lume culturala, in stare sa se bata pentru un bob de mazare, pe o ploaie torentiala, care parca se incapatina sa spele vagoanele acceleratului jegos care abia se tiriia spre Cluj, am ajuns la TIFF. Si m-am dus, ca tot romanul curios, la deschiderea festivalului de-acum celebru, unde voiam sa vad neaparat filmul lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost?, premiat la Cannes si laudat de critici. La Republica, sala-fanion a TIFF-ului, lume multa, rumoare, nerabdare. Din fericire, festivitatea de deschidere n-a durat prea mult si m-am pus pe vizionat, alaturi de cei 1.000 de spectatori, cu inima cam strinsa, pentru ca – nu-i asa? – la pomul laudat nu-i bine sa te duci cu sacul. Ce-am vazut insa mi-a placut: un film despre Revolutia din 1989, facut cu umor si ironie, cu simplitate si finete, fara crispare, fara inversunare si fara mistificare; un film cu personaje adevarate, credibile, cu o poveste bine inchegata si bine scrisa.

Mi-a placut si reactia salii. Dupa primele scene, s-a ris in hohote, chiar s-a aplaudat, lucru neobisnuit la cinema, s-a aplaudat chiar cu riscul de a rata replica urmatoare (noroc cu subtitrarea in engleza). 1.000 de oameni se bucurau impreuna de ceea ce vedeau, se bucurau de succesul real al filmului. O empatie rar intilnita, care rasplatea astfel filmul lui Porumboiu. O bucurie spontana, generoasa, care te lua pe sus, ca un val.

insa, dupa ce aburii acestei seri speciale s-au mai risipit, am inceput sa ma intreb de unde venea aceasta bucurie intensa, cu totul surprinzatoare. Meritul este, fara indoiala, al filmului, dar, dincolo de asta, se ascunde un soi de mindrie, mindria ca se poate face film romanesc de calitate, un film com