Toata lumea vrea sa scrie. Revistele literare, de cultura, de informatie, atit din capitala, cit si din provincie sint doldora de articole pline de substanta, de eseuri profunde si recenzii sofisticate; intr-atit incit e greu sa strecori in vreuna din ele cite o replica la o discutie stirnita aici sau o tentativa de a aprofunda o dezbatere infocata, acolo. Recent a aparut chiar si o noua revista dedicata iubitorilor de carte care ratacesc debusolati in lumea aparitiilor editoriale, intitulata Dilemateca.
Ma tem insa ca mult mai putini sint aceia care vor sa citeasca. Desigur, fata de caderea care a urmat imediat dupa „revolutie“, lucrurile par sa se fi imbunatatit. Editorii reusesc sa anunte uneori (cu mindrie) chiar si profituri (care par inca modeste in valoare absoluta); revistele se mentin cu greu pe linia de plutire, dar… se mentin. Se citeste. Dar cit de mult se citeste cu adevarat si mai cu seama, cine citeste? Ca cei care scriu citesc, este de la sine inteles; ca autorii care publica in revistele mentionate se citesc reciproc este o evidenta. Marturie stau disputele fara de sfirsit etalate saptaminal sau lunar, in paginile revistelor de cultura. Dar dincolo de acest cerc restrins? Ce se intimpla dincolo de granitele republicii literelor, in afara hotarelor bine pazite ale oligarhiilor literare?
La intrebarea mea naiva – „citi cititori credeti ca are revista dumneavoastra?“, redactorul unui saptaminal bucurestean mi-a raspuns cu un zimbet putin ironic, putin condescendent: „ceea ce conteaza nu este citi oameni ne citesc, ci mai curind care sint aceia care o fac saptamina de saptamina“. Probabil ca in cazul revistelor cu profil politic, de actualitate, acest lucru este adevarat. Am remarcat cu surprindere, citind jurnalul lui Ciano (ginerele dictatorului si ministrul de externe al Italiei, intre 1937 si 1943), cit de sensibil si atent era Mus
