Singura şansă a presei maghiare din România de a ieşi din lîncedul confort provincial actual este de a-şi asuma competiţia, după toate regulile pieţei. Asta, după ce va conştientiza că publicul ei ţintă nu e nici la Budapesta, nici la Bucureşti.

Deşi în comunism au trăit o acceaşi cenzură ideologică, provocări ale tranziţiei similare şi presiuni politice surori, în prezent, presa românească şi cea de limbă maghiară din România arată foarte diferit.

Cel mai precis lucru, pe care l-aş putea spune despre presa maghiară, e că doar o minune o mai ţine în viaţă. Afirmaţia, ştiu, va supăra pe unii şi va bucura pe alţii..., dar nici o analiză, nici o evaluare corectă a evoluţiei ei, din ultimii 17 ani, nu cred că ar ajunge la o altă concluzie.

Scurtă privire în trecut

Ca orice minoritate, şi cea maghiară din România are cîteva caracteristici (un inevitabil dezavantaj în distribuţia resurselor, un anumit grad de ghetoizare, o preponderenţă a endogamiei etc.) care îi conferă o relaţie aparte cu majoritatea. Relaţie care influenţează, inevitabil, şi mentalul jurnalistului minoritar. Înainte de a descrie principalele componente ale tabloului presei maghiare din România ultimilor ani, aş da cîteva exemple de contextualizare, utile, cred, cititorului român mai puţin cunoscător.

1. Spre deosebire de presa română, cea de limbă maghiară din România a reuşit mai bine să dezvolte forme media de underground care se opuneau regimului comunist. Astfel, între 1981 şi 1983, zece numere ale publicaţiei Contrapuncte (Ellenpontok) au circulat sub formă de samizdat. De asemenea, în ultimul cincinal al dictaturii, publicaţiile de limbă maghiară din România au scris nu doar despre problemele care ameninţau minorităţile, dar şi despre cele ale societăţii româneşti. Fapte mai puţin prezente în presa românească a vremii (manifestele distribuite prin cutiile poştal