* Mi-e greu să înţeleg de ce opera este acum apanajul unei elite cam snoabe. Muzica este accesibilă oricărei urechi şi nu trebuie să ai cine ştie ce educaţie ca să îţi dai seama că în genul operei există o muzică splendidă. Succesul enorm al cîtorva dintre marile arii ale operei este o dovadă. Vocile operei sînt spectaculoase, pregnante, emoţionante, pe măsura muzicii. Sînt super-staruri ale operei care umplu stadioane sau parcuri, cam cum fac starurile rock. În fine, teatrul emoţionează pe oricine, este o artă de audienţă, iar opera cuprinde cele mai frumoase şi puternice poveşti dramatice. Atunci, de unde reputaţia "proastă" a operei, printre oamenii de rînd? De unde transformarea operei, dintr-un gen cu totul popular, precum era în anii lui Mozart, dar şi mai tîrziu, în anii lui Verdi, într-un gen snob, stafidit, elitar?
* Acum cîţiva ani, mă aflam în sala unei şcoli de muzică americane, invitat fiind să asist la un workshop al doamnei Virginia Zeani. Diva anilor '60-'70 este, acum, unul dintre cei mai căutaţi profesori de canto din America. Zeci de tineri aşteptau la rînd să cînte ceva Profesoarei şi să-i asculte opinia. Un tînăr bariton urcă pe mica scenă, face semn corepetitorului şi atacă bine cunoscuta "Largo al factotum..." din Bărbierul lui Rossini. Tînărul cînta bine, după socoteala mea de diletant. Comite însă cîteva greşeli, după opinia Profesoarei, care îi explică, îi recomandă să asculte atent anumite voci mari şi îi vorbeşte puţin despre vocalize. Îl întreabă cîţi ani are, tînărul Figaro răspunde: "22" şi, încurajîndu-l, Profesoara spune: "Ai timp, dragă. Vocea de bariton se formează în timp şi ceva mai greu. Cu vocea de bariton e aşa: începe să se contureze spre 30 de ani şi apoi începi să o formezi. Şi o formezi şi o formezi de la o vîrstă la alta şi ea se formează şi se formează, pînă pe la 60 de ani cînd, tot formînd-o, te trezeşti că
