* Dan Stanciu, Sasha Vlad, Parazitul azurului. Le parasite de l'azur. The parasite of the azure, Editura Locul Tare, 2006.

M-am întrebat - de cîte ori am scris despre cărţile scrise/colate de Dan Stanciu împreună cu Sasha Vlad, Iulian Tănase sau Gheorghe Rasovszky - care este cea mai bună modalitate de lectură a lor. Una culturală, făcînd apel la suprarealismul viu (nu neapărat cel istoric) de la care fiecare, în feluri diferite, se revendică, cu trimitere la pictopoezie, la "strania potenţialitate a gîndirii" decurgînd din punerea ei laolaltă, la frumuseţea hazardului obiectiv şi la "libera gîndire integrală" care e, după Breton, poezia? O lectură aplicat jungiană, mizînd pe principiul sincronicităţii sau pe cel al decriptării lucrurilor întunecate prin altele şi mai întunecate? O "citire" comparativă, ca aceea de către Jung a mandalelor orientale care nu provin din vise, ci din imaginaţia activă? Sau, mai degrabă, o lectură genuină, în care asociaţia liberă, jocul şi sugestia personală să primeze? Probabil ar fi nevoie de o lectură cu toate acestea, fără abuz din nici unele.

Ultima carte a lui Dan Stanciu şi Sasha Vlad este o asemenea carte-obiect cu paginile negre, pe care scrisul şi colajele le albesc într-un fel şi le colorează în alt fel. Un cadavre exquis în care întîlnirile întîmplătoare, dar obligatorii ale obiectelor şi limbajelor dau un sens mediat şi neaşteptat. Ca şi cum ar fi vorba simultan - pentru a cîta oară? - de sfîrşitul literaturii şi de reînceperea ei cu instrumente noi, neliterare, necompromise. La fel ca în Înainte/După sau în Borbro ..., definiţiile poetice ale lui Dan Stanciu, micropoeme explicative în alt registru decît cel al realului (de un umor mistic, aş zice, dacă nu ar fi prea mult), comunică fulgurant cu colajele lui Sasha Vlad. Între ele e mai mult decît o întîlnire inedită.

Este o traducere poetică a întîlni