E Lovinescu fixa maturizarea criticului în jurul vârstei de patruzeci de ani. Pe lângă acuitate analitică, intuiţie, gust, e nevoie de o solidă experienţă care să completeze şi să fundamenteze celelalte calităţi ale comentatorului de literatură. E dificil, într-adevăr, să ne imaginăm un cronicar profesionist şi totodată ingenuu, făcând ochii mari în faţa minunilor sau a prăpăstiilor artistice şi găsind cu greu vocabularul adecvat pentru a-şi exprima trăirile intime. Lovinescu însuşi, marele nostru critic modernist, a traversat trudnic un lung interval formativ: între textele lui de tinereţe, impresioniste în sensul rău al termenului, şi cele de maturitate, atât de bine scrise, există o distanţă apreciabilă.

Urmărind-o pe Nicoleta Sălcudeanu, încă tânăra voce critică de la revista Vatra (e născută în 1960, fiind o componentă de ultimă oră a generaţiei '90), e imposibil să nu-i dăm dreptate mentorului sburătorist - contrazis, altfel, prin suficiente exemple de critici egali cu ei înşişi de la bun început. Deşi întâmpinat cu jerbe de entuziasm de către Alex. Ştefănescu ori Nicolae Breban, debutul editorial al Nicoletei Sălcudeanu (Graffiti, 1999) mi s-a părut profund dezamăgitor prin scriitura de o creativitate suspectă, autodestructivă. Confundând originalitatea cu preţiozitatea stilistică şi afectarea atitudinii, autoarea pornise cu elan pe un drum evident lăturalnic, derapând în nombrilism şi ratând întâlnirea cu cititorul specializat (ca să nu mai vorbim despre publicul larg). Oricât am pleda pentru drepturile interpretative şi libertăţile artistice ale criticii, pentru epicitatea şi infidelităţile ei creatoare, rolul central îl deţine cartea pe care o deschidem, o citim şi o analizăm. E curios să vezi cum dintr-o cronică literară reiese mai degrabă profilul cronicarului decât cel al scriitorului, comentariul parazitând şi sufocând textul. Un strop de u