I. Geneză şi context

La Judecata de apoi a posterităţii lui Corneliu Baba, exponenţii acesteia vor fi întrebaţi, mai mult din curiozitatea blajină a unor judecători stătuţi decît din raţiuni strict juridice, dacă au dus suficient de greu povara păcatului originar încît chinul să le justifice mîntuirea şi să legitimeze reintegrarea lor, măcar pentru proba peisajului, în vastele grădini ale Edenului. Acest scenariu, fie el imaginat şi din simple necesităţi de compoziţie, este pe deplin plauzibil, pentru că toţi elevii semnificativi ai lui Baba, adică aceia care au ştiut să evite babismul liniar şi să-şi asume pînă la capăt rolul de călători utopici printr-o lume care trebuie mereu inventată, poartă în ei, ca pe un reflex camuflat al culpei primordiale, povara inteligenţei, a gîndirii sistematice, a poftei de a povesti şi a vocaţiei de a construi. Atît Mihai Cizmaru, cît şi Sorin Ilfoveanu, Ştefan Câlţia, Sorin Dumitrescu, Vladimir Zamfirescu etc., dar şi, aparent, deviaţii stilistic Ione Munteanu şi Constantin Cerăceanu, sunt pictori care nu se opresc la tehnică, la nivelul de seducţie al limbajului şi la acea categorie de armonii elementare care excită privirea pînă la opacizarea retinei, ci se afundă în straturile adînci ale memoriei şi ale visului, în mitul cultural şi în mitologiile culorii, în experienţele dramatice şi jubilatorii ale fiinţei, în determinarea cosmică şi în acţiunea morală a omului coborît în istorie. Posedînd fatal acel instrument suprem al gîndirii active şi al conştiinei de sine, care este desenul, elevii lui Baba şi-au împărţit, cumva, istoria artei şi a culturii, în sens larg, identificînd şi separînd, aşa cum desenul însuşi separă şi partajează, spaţiile mentale, expresive şi stilistice ale unei enorme experienţe artistice.

Dacă lui Munteanu şi lui Cerăceanu le-a revenit energia culorii, pe toate registrele, de la pr