"Probabil li se întîmplă aşa multor oameni, nu doar din România". O propoziţie care m-a uns pe inimă. Cu menţiunea că 1. se referea la Moartea domnului Lăzărescu (MDL) 2. venea din partea unui faimos critic de film american, Roger Ebert, brevetat corect politic. Hmm, acelaşi însă care şi-a dat cu dreptul în stîngul la Oscaruri, încurcînd doi actori. Dar măcar el infirmă o critică pe care am auzit-o relativ des la adresa lui Puiu: "Dom'le, a învăţat de la Caranfil să facă filme pe gustul străinilor şi să nu-şi bată capul cu spectatorii români". Afirmaţia lui Ebert atestă că regizorul a reuşit să pună degetul pe un pretext local al artei care însă depăşeşte locaţia.

Din nou îmi bag nasul în cutia Pandorei, în speţă toată disputa stîrnită de Lăzărescu pe teren autohton. Că filmul ne arată ca pe nişte barbari şi că se bălăceşte în auto-condescendenţa fiecărui lungmetraj românesc. Ce chestie! Să ne gîndim la Haneke, austriacul care a scos la rampă rufele murdare ale rasismului francez. Nimeni nu i-a reproşat că filmul lui, "Ascuns" pune o naţie întreagă într-o lumină nefavorabilă. Filmele, din orice ţară ar proveni, nu sunt o carte de vizită atît de pe faţă, ci beneficiază şi de deschiderea pe care le-o dă interpretarea. Cădem astfel în aceeaşi falsă dilemă/oală cu Codul lui da Vinci. În al doilea rînd, prin intermediul numelor (Dante, Virgil), Puiu şi Rădulescu scot în evidenţă faptul că e vorba de un periplu prin iad, dînd astfel pe faţă cărţile şi punctînd dimensiunea simbolică a mediului spitalicesc. E ficţiune, oameni buni, iar spectatorii ştiu asta, că doar de dragul ei vin la cinema. Dar şi ficţiunea aceasta trebuia împachetată cumva, iar criticii de peste ocean nu reflectă deloc conştiinţa existenţei marketingului. Dacă vă uitaţi la afişul filmului, acesta promite "Cea mai apreciată comedie a anului", iar două citate din specialişti chiar se referă la umorul