Imaginaţia umană a fost, este dintotdeauna, mare devoratoare de poveşti, de naraţiune. Multă vreme epicul a sufocat aproape toate celelalte genuri, de la Biblie încoace, prin Antichitatea greacă, Evul Mediu, Renaştere, Secolul Luminilor şi tot ce i-a urmat. În tot acest timp, povestirea s-a făcut într-un limbaj pe care să-l înţeleagă tot omul, cu mare grijă pentru istoria care trebuia să fie accesibilă consumatorilor de epic. Firul narativ a tiranizat - din fericire - textul. Chiar şi poemele cele mai lirice aveau în miezul lor o mică fabulă, o povestioară cu care poetul îşi momea cititorii (mă gândesc, de pildă, la sonetele lui Shakespeare ori poemele lui John Donne, printre foarte mulţi alţii). Este deci o lege de bază a autorilor din toate timpurile că publicul doreşte "circ şi pâine" - spectacol, convenţie, adică poveste.

Ar mai fi ceva de adăugat la acest adevăr vechi de când lumea: povestea era un bun comunitar, ea se adresa unui grup mare de consumatori, şi prin urmare trebuia să le fie la îndemâna tuturor, să le respecte convenţia esenţială de comunicare, care era limbajul - moneda unică pe care toţi o foloseau (mai mult sau mai puţin) la fel. Aşadar, timp de nouăsprezece veacuri (istoria cunoscută nouă mai bine - fiindcă Biblia devansează era creştină), naraţiunea l-a respectat, ba chiar l-a răsfăţat pe cititor (excepţiile - prea puţine, dar reale - confirmă regula). Punctul forte al istoriei imaginare era ce şi cum se întâmplă, către ce merge naraţiunea, cum se va termina ea? Convenţia limbajului, aşadar, se sprijinea pe o altă convenţie (o prezumpţie de care nimeni nu se îndoia): am putea numi această a doua convenţie, care întăreşte convenţia limbajului, cauzalitate cronologică. Cauzalitatea cronologică implică atitudinea convenţională faţă de timp, de şirul evenimentelor. Autorul porneşte de la premiza că şi el şi cititorul ştiu că întâi vi