Două sunt reperele care l-ar putea conduce pe cititor de-a lungul lecturii recentei cărţi a lui Gabriel Liiceanu (Despre minciună, Editura Humanitas, 2006): aceea personală şi implicată, confesivă şi revelatorie din Uşa interzisă şi aceea cu miză politică, actuală, reiterată frecvent, din Apel către lichele. Ambele la fel de plauzibile şi în acelaşi timp de nedefinitive. Având ca punct de plecare o Conferinţă Microsoft susţinută de autor la Timişoara în 2004, cartea confirmă şi tulbură, totodată.

"Mi-am propus să vă vorbesc despre minciună, ceea ce înseamnă despre un lucru pur omenesc: numai omul poate minţi, pentru că numai omul are parte de un ceva care poate să exprime şi care, exprimând, se poate mişca în două direcţii total opuse: adevărul şi falsul intenţionat. Acest ceva este limba", spune Gabriel Liiceanu în primele fraze ale eseului. Din această perspectivă, minciuna va apărea drept o "fraudă lingvistică" instrumentată cu bună ştiinţă. Condamnabilă? Ca ludici devoratori de ficţiune, am înclina să credem că nu întotdeauna. Pornind de la texte clasice, şi ceva mai pragmatic, Gabriel Liiceanu ne demonstrează, strălucitor, acelaşi lucru. Într-o tragedie a lui Sofocle (Filoctet), Odiseu îi explică tânărului fiu al lui Ahile, lui Neoptolem, că numai minţind va putea obţine arcul lui Filoctet şi, implicit, victoria asupra Troiei. Dialogul celor doi este esenţial, punând în lumină - după Liiceanu - două "ecuaţii" existenţiale şi morale: aceea a lui Ahile (bazată pe un cod al onoarei, al transparenţei) şi cea a lui Odiseu, mai cinică şi mai eficientă, întemeiată pe vicleşugul verbal. Pus însă în serviciul unei cauze juste. Departe de a admite o tranşare rapidă şi naivă, calea a doua se arată a fi, în cele din urmă, una absolut acceptabilă şi chiar recomandabilă. Ba chiar singura utilă. O morală de a doua instanţă, în termenii autorului. Nu altceva teoretizează