Fiecare pe rând şi toţi împreună, cei din familia noastră avusesem prilejul, în acel an 1948 al nefericirilor ce abia începeau, să dăm faţă cu agenţii poliţei oculte pe cale încă de constituire, dar bucurându-se deja de o faimă terifiantă. Spaima precedase, parcă, instituţia însăşi. Din teroare s-a născut Securitatea. Complăcându-se în rolul definitiv al Gorgonei, cu şerpii delaţiunilor tainice în plete şi cu colţii de mistreţ în falca nesăţioasă, poliţia aceasta politică te împietrea de groază când te fixa. Dar capacitatea ei de a te meduza deriva mai puţin din violenţele ei - din cele reale ca şi din cele presupuse - cât dintr-un soi de sâmbure străin, dintr-un fel de a fi cu totul altul decât noi ceilalţi muritori. Întâlnirile cu securiştii îţi revelau o straneitate a condiţiei lor, dacă nu chiar a naturii lor. Acele întâlniri cu das Ganz Andere, oricum s-ar fi încheiat, aveau în ele întotdeauna ceva de rău augur. Le numeam, pe vremea aceea, în paginile franţuzeşti ale Jurnalului meu, des mauvaises rencontres. Într-adevăr, te pomeneai deodată în faţa ta, în casa ta, cu o fiinţă ameninţătoare, primejdioasă, răuvoitoare, un răufăcător; îţi ieşea în cale minciuna, perversiunea, viciul, crima. Azi, cu o expresie din vocabularul anglosaxon, curent întâlnit în povestirile de science-fiction, le-aş numi întâlniri de gradul al treilea. Căci cei pe care în curând aveam să-i chemăm simplu securişti păreau să nu facă parte din lumea noastră. Ne semănau la chip, dar ceva într-înşii trăda faptul că veneau de aiurea, precum extratereştrii (despre care, pe atunci, nu se pomenea încă). Bineînţeles, nu provenienţa lor era extraterestră, doar erau fii de muncitori de la Dermata, sau de ţărani din Mociu sau Râciu, când nu fuseseră ei înşişi până de curând lucrători la CFR, precum acel bestial locotenent-colonel Gheorghe Crăciun, primul director al direcţiei regionale DGSP din Sibiu.