Apar, în ultima vreme, atât de multe cărţi proaste, încât ar putea alimenta o fabrică de reciclare a hârtiei. Nu trebuie însă deplânsă această situaţie. Fenomenul este, de fapt, îmbucurător. El dovedeşte cât de mulţi români cred în literatură şi visează să se afirme publicând cărţi (pentru tipărirea cărora în numeroase cazuri plătesc). Se creează astfel o uriaşă arie de selecţie, care măreşte probabilitatea apariţiei unor mari scriitori.
Literatura proastă trebuie totuşi denunţată ca literatură proastă, nu pentru a-i pedepsi pe autori, ci pentru a împiedica instaurarea confuziei de valori. Deja e destul de târziu, judecând după tirajele relativ mari pe care le au unele romane-kitsch, scrise de diletanţi. În domeniul poeziei, cazurile de succes comercial sunt mai rare, ceea ce atrage atenţia aici fiind imensa cantitate de texte fără valoare puse în circulaţie.
A trecut vremea când principalul motiv de insatisfacţie îl constituia naivitatea formulei estetice adoptate de autori (care păreau prizonieri ai secolului nouăsprezece). Amatorii din ziua de azi sunt, cei mai mulţi dintre ei, emancipaţi, sofisticaţi şi blazaţi, profesând o estetică a urâtului în varianta "mizerabilistă". Ceea ce strică totul este faptul că n-au talent. Şi nici acel bun-gust incoruptibil care i-ar face - după ce ar constata cu câtă lipsă de graţie simulează lipsa de graţie - să nu-şi publice textele.
Iată-l pe respectabilul om de lume Viorel Savin, pe care nu ni-l putem imagina decât îmbrăcat în costum şi cravată, încercând (într-un volum intitulat Evanghelia eretică şi publicat la Ed. Casa Scriitorilor din Bacău în 2005) să-şi stigmatizeze contemporanii:
"Clefăiam cu pantofii strălustruiţi/ în resturi de torturi supurând siropuri scârboase.// otrepe cu feţe-ngălate de zâmbet/ ipocrit căutau să mă onoreze/ cu strângeri lipicioase de mână...// am lunecat pe un val de libărc
