Simptomul clasic după care poţi recunoaşte declinul mentalităţii tradiţionale stă în uşurinţa cu care contemporanii îşi nesocotesc predecesorii. E ca într-o ruptură de nivel în urma căreia generaţiile care vin se complac într-o amnezie premeditată cu privire la cei care le-au premers apariţia. Şi atunci, lanţul memoriei fiind întrerupt, se petrece o răsturnare de optică în virtutea căreia instinctul valoric începe să acţioneze de-a-ndoaselea: celor care ar trebui să li se acorde onoruri sînt ocoliţi, iar în locul lor sînt elogiaţi cei care ar merita uitarea. Paul Miron este un exemplu de cît de eficientă poate fi tăcerea atunci cînd este însoţită de grija temătoare de a nu spune decît o parte din adevărul vieţii acestui om. Iar dacă meritele lui ar fi fost judecate după binele pe care l-a făcut intelectualilor români în timpul lui Ceauşescu, atunci astăzi numele lui ar fi avut parte de o notorietate pe măsură. Dar cum astăzi recunoştinţa a devenit trăsătură desuetă a imprudenţilor şi sentimentalilor, Paul Miron se păstrează în conul de umbră al unei ingratitudini ce vine tocmai din partea celor cărora odată a putut să le facă atît de mult bine.

Să ne amintim că, în anii '70, Paul Miron a înfiinţat la Freiburg Societatea Culturală "M. Eminescu"(Deutsch-rumänische Studienvereinigung M. Eminescu), sub auspiciile căreia, invitînd în Germania zeci de intelectuali români, le-a dat posibilitatea să iasă dintre graniţele ţării şi să respire pentru o vreme aerul occidental al Europei de Vest. Pe deasupra, în calitate de profesor al Facultăţii din Freiburg, Paul Miron a oferit burse de studiu intelectualilor români în perioada comunistă, intelectuali care, fără sprijinul lui Paul Miron, nu ar fi apucat să ajungă în Germania în timpul lui Ceauşescu, cum tot aşa, sute de români ajunşi în Occident au primit asistenţa lui în timpul sejurului în străinătate. Sub egida