Se stie ca artistii plastici sunt creatori de patrimoniu inca din viata. Un patrimoniu care nu se naste nici la colt de strada, nici pe maidane, nici in forfota targurilor sau in bezmetica aglomeratie de pe strazi ori din tramvaie. Arta are nevoie de timp, de spatiu si de respiratie. Pentru ca insusi artistul - un truditor la altarele imaginatiei, rigorii, emotiei si trairii neconditionate a darului ce i-a fost dat - este facut sa-si dureze opera departe de constrangeri materiale sau existentiale; la adapostul unei aripi proteguitoare: a retragerii in interioritatea fiintei, a spiritului. Aparent, un drum la indemana tuturor. Daca ne gandim insa ca din Antichitate pana la Renastere, sau mai departe, in arta ultimelor trei secole, capodoperele mostenite din domeniul artelor plastice, care impanzesc muzeele, refac traseul evolutiei uneia dintre cele mai rafinate manifestari ale geniului uman, si in egala masura, a celei mai ravnite afaceri de lux de pe mapamond, nu ne ramane decat sa conchidem ca valoarea artistului este incomensurabila. Nu insa si la noi, unde artistii urmaresc neputinciosi "criza metrilor patrati construiti", care ia proportii mai ceva ca un camp de maci intr-un lan de grau. Pentru ca, de fapt, marea criza a artistilor romani nu se refera nici la pretul la care isi vand lucrarile si nici la lipsa cumparatorilor, ci la o problema oarecum abstracta. Ea tine de atitudinea celor indrituiti sa-i sprijine in asigurarea unui element vital pentru meseria lor: atelierul. Dar cum in plin secol XXI spatii cu o astfel de destinatie nu se mai construiesc in Romania, nu facem decat sa asistam la tristetea creatorilor de patrimoniu, ba mai mult, la drama pe care o traiesc de peste 15 ani: aceea de a se vedea aruncati in strada. Si chiar sunt. Din perspectiva statistica, cea mai stringenta dintre problemele creatorilor arata in felul urmator: din cei aproape 3.000 d