România n-a fost niciodată o putere navală. N-a dat bătălii pe mare. N-a fost angajată în conflicte care să aibă ca loc de desfăşurare largul. A avut, însă, mai mereu, o flotă care a staţionat mai mult prin porturi, din lipsă de combustibil. Ce-a fost mai de Doamne-Ajutş au confiscat ruşii, după război. Ce-a rşmas a fost cârpit şi s-a vegheat mai degrabă să nu se scufunde decât să performeze şi, la urma-urmelor, pe unde ar fi putut să performeze? Marea Neagră a fost şi a rămas un „lac rusesc”. Americanii n-au voie, conform unor protocoale internaţionale, să treacă prin Bosfor. Noi şi bulgarii, ca membri NATO nu prea contăm. E însă Turcia, care, cel puţin teoretic, ar putea opune un soi de rezistenţă flotei împărţite între ruşi şi ucrainieni, de la Sevastopol.
Atunci de ce-am avut nevoie de aceste două fregate, pe care englezii tocmai le scoseseră din uz, din cauza vechimii?
Dacă am fi făcut ca chilienii, care le-ar fi achiziţionat ca să le folosească ca ţinte, în exerciţii de tragere pe mare, mai avea un haz. Dar aşa?
Povestea înzestrării armatei e un capitol care mai devreme sau mai târziu va trebui să fie citit cu atenţie. Pentru că acolo se ascund câteva din cele mai mari „tunuri” date pe banii statului. Pretextul general valabil a fost compatibilitatea cu NATO. În numele acestei compatibilităţi s-a făcut contractul „Motorola”, care îl mai târăşte şi acum prin tribunale pe generalul Stănculescu. În numele aceleiaşi compatibilităţi, s-au cumpărat avioanele Hercules, de la americani, vechi de aproape jumătate de secol. E drept că îşi mai fac treaba, ducându-i în Irak şi în Afganistan pe preşedinte şi pe ministrul Apărării. Dar fregatele astea, ce rost au avut?
Iată că andutatorii britanici par să fi găsit răspuns la întrebare: comisionul. O bagatelă de 7 milioane de lire pentru care, ca să intre în nişte buzunare, în curs de identificare, s
