Probabil ca Romania nu ar fi avut parte de mineriade si de toate framintarile care au minat in primii ani de dupa 1990 procesul de modernizare a tarii daca daca ar fi existat atunci niste repere pe care sa ne sprijinim. Putinele personalitati care au avut curajul de a-l infrunta pe Ceausescu au fost sistematic discreditate, trimise in derizoriu.
A avut parte de un astfel de tratament si Doina Cornea si Ana Blandiana dar si Corneliu Coposu, a carui imagine a fost ipocrit reparata de fostii sai adversari politici dupa moarte. Dupa cum si regele si monarhia au fost dicreditate.
In momentele grele, pe muchie de cutit, din 13 - 15 iunie 1990 dar si mai tirziu cind acest gen de derapaje grave riscau sa compromita pe termen lung sansele democratiei romanesti nici Biserica Ortodoxa si nici alte institutii simbol ale oricarei natiuni, precum Academia Romana, nu au catadicsit sau nu au indraznit sa se opuna public puterii din acel moment.
Putine voci au avut atunci curajul sa reactioneze. Doar citiva intelectuali de marca, majoritatea coagulati in jurul Grupului pentru Dialog Social, alaturi de jurnalisti din ceea ce Ion Iliescu numea la acea vreme „o anumita parte a presei”.
Sigur, acum pare sa ne separe o eternitate de intimplarile de la inceputul deceniului trecut. Am intrat in NATO si se apropie momentul aderarii formale a tarii la Uniunea Europeana. Multe s-au schimbat si in politica autohtona. Multimile care ii adulau in extaz pe Ion Iliescu si Peter Roman par de domeniul irealului.
Probabil ca toti cei prinsi atunci in acea nebunie colectiva ar fi astazi stinjeniti daca li s-ar reaminti acele momente. De fapt, intre timp increderea in toata clasa politica s-a prabusit, cu putine exceptii.
Mai mult, trecerea vremurilor si uzura expunerii publice prelungite a erodat pe rind, inevitabil, si alte figuri simbo
