Cînd mori pe scară, eşti pus pe masa din sufragerie. Acolo e mai mult loc. Ţi se aprind lumînări, atît înăuntru, în apartament, cît şi pe scară, lîngă uşă. Îţi este adus coşciugul, dar îţi este lăsat la intrare, pe palier, într-o poziţie incomodă pentru restul locatarilor, dar numai de asta nu-ţi arde ţie în clipele respective, adică să-ţi mai ceri scuze că invadezi cu moartea ta, de care n-au nici un chef, viaţa lor, de care nici tu nu mai ai nici un chef.

Cînd mori pe scară, stai, ca atunci cînd mori la ţară, trei zile la vegheat. Tot pe masa din sufragerie, dar şi cu uşa de la apartament, deschisă. Să iasă cică mai uşor sufletul din tine. De parcă pentru asta ai nevoie de trei zile, îţi spui, de acolo de sus unde eşti acum, mustăcind amuzat la privirea întregului ritual. Dar zîmbeşti indulgent, că aşa e, cu tradiţiile astea, trebuie respectate, chiar dacă eşti urban.

Cînd mori pe scară, dacă holul de la intrare, cel de leagă uşa exterioară cu sufrageria, dă exact pe palier, asta e, te văd toţi locatarii, cum stai acolo, întins şi rece. Şi cei pe care îi cunoşti, dar şi ceilalţi, pe care nu i-ai văzut în viaţa ta. O vezi (şi mai că-ţi vine să te ridici, aşa, într-un buhuhu mic), pe tanti de la trei care şi acum, cu aviara asta, încă ţine, domnule, găini pe balcon şi spune că ele n-au cum să ia, că ele sînt perfect sănătoase. Şi-ţi aduci aminte, privind-o cu coada ochiului cum îţi aprinde lumînare la picioare, ce scandal i-ai făcut atunci cînd şi-a luat cocoşul, de parcă erai la armată, nu la bloc, cînd la cinci dimineaţa fix se dădea fix deşteptarea. Şi ea zicea, ca în bancul cu capra, că da, că are cocoş, dar că Micki al ei nu deranjează pe nimeni şi că, pînă la urmă, este casa ei şi că are dreptul să facă ce vrea la ea acasă. Şi dacă o superi, poate aduce şi porci (că are relaţii la Primărie) şi atunci taci din gură de frică să nu-şi pună planul