Subiectul săptămînilor trecute a fost, fără îndoială, "vînzarea Caţavencilor". Nu a existat băută colegială, cafea matinală, asociaţie de proprietari de apartament la bloc sau canal mediatic, demn de acest nume, care să nu fi discutat subiectul pe larg, cu analize, comentarii, păreri şi dări şi băgări în seamă de varii intensităţi. Că mass-media au devenit interesate de ele însele, performînd autodisecţii în spaţiul public este şi evident, şi - în fond - nu chiar atît de rău. Este mai ales folositor în cazul unui popor televizistic care, în proporţie covîrşitoare, îşi ia informaţia din presă, de cele mai multe ori fără a o mai trece prin mestecăul gîndirii critice.
Preluări majore pe piaţa media au mai fost, chiar recente. Dar nici una nu pare a fi stîrnit atîta agitaţie, atîta poftă de introspecţie şi atîta snagă apocaliptică. Bocitoarele s-au despletit peste mormîntul libertăţii de exprimare, iar casandrele s-au grăbit să profeţească nenorociri de nimeni crezute. La urma urmei, de ce ne-a afectat pe toţi "vînzarea Caţavencilor"?
Povestea acestei vînzări poate fi analizată din cel puţin trei aspecte. Primul este cel al peisajului mediatic general. În ultimii 16 ani, România a practicat o politică de liber acces pe piaţa media, justificată, în parte, prin apetenţa pentru jurnalism-cu-divertisment a publicului şi prin dorinţa de diversitate a vocilor. Ca rezultat, avem o piaţă de media supraaglomerată de operaţiuni de mici dimensiuni, unele sub capacitatea critică de a genera profit, altele născute din dorinţa patronilor lor de a menţine un canal de influenţă, mai degrabă decît de a guverna o operaţiune economic viabilă. Ca atare, avem o "multitudine de voci" mai degrabă subţirele şi şovăielnice - şi extrem de vulnerabile la presiuni economice. Ca atare, era de aşteptat - şi chiar igienică - o consolidare a pieţei, prin agregarea unor centre de profi