Nimeni nu cunoaste cu exactitate numarul caselor din Poienile de sub Munte. Ar fi si imposibil, unele sunt situate atat de departe, incat pana sa le numeri odata se mai ridica alte noi gospodarii sau se mai prabusesc cateva dintre cele parasite de cei care s-au mutat jos, “in centru”, sau au plecat in bejenie, in strainatate.
Smereka, Paulicu, Zarica, Pasicinei, Putuk Pulski, Pentaia, Uloha, Perehud, Cornatea, Zakvasnita, Hromoveita, Soloteani, Severa, Varseiti, Misika, Obcina... In linii mari, acestea sunt denumirile catunelor din Poienile de sub Munte, cea mai mare comuna maramureseana, carora li se adauga “cartierele” Centru, Cvasnita, Nejni Krai, Horb si Luhei.
Am petrecut trei zile in lumea acestora, plonjand practic in timp, intr-o lume pe care o credeam disparuta din Maramures. Astfel, am dat de catune chiar cu cate o suta de case (!) construite in intregime din lemn si acoperite cu sindrila, cu mobila facuta de mesteri locali, la fel ca si uneltele casnice, sesaturile si multe alte obiecte uzuale.
In fata fiecarei gospodarii stationeaza o multime de sanii, mai mari sau mai mici, “parcul auto” al locuitorilor din catunele situate cel mai sus, pe munte.
Pentru ca drumuri nu exista sau sunt prea abrupte, facand imposibila circulatia carutelor (ce sa mai vorbim despre masini!), singura cale de acces ramane sania. Vara, talpile acesteia se tocesc pe pietre atat de repede, incat trebuie schimbate in fiecare an.
Acolo, caii sunt cei care duc o mare parte din greu. Ei trag sania, ei aduc lemnele din padure si tot ei sunt plimbati de ici-colo, in timpul ninsorilor, pentru a tine “drumurile” degajate, pentru ca in iarna ce a trecut, bunaoara, stratul de zapada a atins 1,2 metri si de n-ar fi fost partia batatorita, catune intregi ar fi ramas blocate.
