Emoţie, lacrimi, zâmbete, tristeţe, încurajări, aplauze şi multe, multe flori. Aşa am întâlnit ziua de ieri în curtea unui colegiu încărcat de istorie. Şi la "Alexandru Papiu Ilarian" clinchetul clopoţelului de ieri dimineaţă a avut o rezonanţă aparte. I-a chemat pe cei din a 12-a la cea mai grea oră din cele aproape zece mii petrecute alături de dascălii colegiului. Una în care fetele s-au străduit să nu strice cu prea multe lacrimi machiajul atent pregătit pentru o zi specială iar băieţii şi-au muşcat buzele, în încercarea de a ascunde o la fel de mare emoţie. Alături de diriginţi, şi unii şi alţii au zâmbit ştrengăreşte cu gândul la cei patru ani petrecuţi împreună, după care au ieşit la ultimul "careu".

Porumbeii trimişi în zbor la finalul festivităţii au simbolizat, probabil, despărţirea celor peste 250 de adolescenţi de cei mai frumoşi ani ai tinereţii.

Dacă în privirile protagoniştilor zilei nu a fost loc de îngândurare sau nelinişte, pe chipurile părinţilor copleşiţi de sentimente confuze s-a putut citi şi puţină îngrijorare.

E adevărat că a fost aşa întotdeauna, că părintele este, sau cel puţin ar trebui să fie, mintea limpede menită să ghideze, atâta cât se poate, destinul unui tânăr necopt, dar parcă niciodată răscrucea de drumuri nu i-a împovărat atât de mult pe părinţi.

Generaţia de astăzi adună la un loc mulţi copii deştepţi, dar câţi dintre ei vor reuşi să aleagă drumul cel bun într-o Românie aşteptată la cotitură de o Europă aparent generoasă, dar, în realitate, exigentă până la cruzime. E vorba de o Europă în care cei foarte puternici vor reuşi, iar restul vor supravieţui la periferia vremurilor.

Să ne oprim totuşi aici cu "vocea raţiunea" şi să-i lăsăm pe sărbătoriţi să-şi savureze clipele de bucurie, sau de tristeţe, la despărţirea de şcoală. De bine.

Emoţie, lacrimi, zâmbete, tristeţe, încurajă