Marea traditie sceptica tine de uniunea dintre indoiala principiala si o stare de calm, de echilibru imperturbabil. S-ar putea spune chiar ca linistea interioara este dedusa, in cazul sau, direct din constiinta incertitudinii. Ceea ce pare un imens paradox sau mister. Cum este posibila serenitatea, si inca in forma ei cea mai vesela si, oricit ar parea de ciudat, energica, tocmai atunci cind, teoretic, spiritul, confruntat cu propriile sale limite, fragilitati si contradictii, este somat sa-si dea demisia si sa intre in cea mai profunda depresie? De ce incertitudinea care pe altul il duce la nevroze melancolice, la panica, delir al persecutiei sau la un discurs al urii fata de tot si de toate, pe sceptic pare sa-l instaleze in cea mai intensa bucurie de-a trai?

Avem aici unul dintre exemplele cele mai evidente de fragilitate care devine forta: scepticismul profund dezarmeaza, fascineaza si atrage tocmai prin misterul sau constitutiv.

§. Echilibrul stoicului, ataraxia, se bazeaza pe inocularea si antrenarea credintei ferme in functionarea lumii ca intreg. Cu cit evidentele coerentei globale lipsesc, cu atit mintea trebuie sa-si exercite, in mai mare masura, vointa de-a crede intr-o ordine rationala globala. in ceea ce-l priveste pe sceptic, este evident ca nici linistea lui n-ar fi posibila fara ideea unui intreg protector. Doar ca aceasta din urma este obtinuta printr-un demers aflat la antipodul vointei incapatinate de-a crede. Scepticul se apropie de „certitudine“ intr-o stare de maxima de-contractare. El cauta un sentiment cit mai discret si cit mai difuz al plenitudinii. Marea forta a inteligentei sceptice sta in pastrarea continua a distinctiei, extrem de fine, dar esentiale, dintre difuz si confuz.

Acest panteism disipat este, in acelasi timp, o arta a latentelor. Un mod, adica, de a face perceptibil ceea ce este nemanifestat. Ceea ce s