În împestriţarea ei, tranziţia are, între altele, neajunsul de a compromite tocmai ideile şi valorile spre care tinde. Ea vrea să ducă spre bunăstare, dar, pînă s-o obţină, îi strică fasonul. Vrea să ducă spre libertate, dar face, mai întîi, ca experienţa libertăţii să fie dezamăgitoare. Vrea instalarea democraţiei, dar reuşeşte, adesea, să arunce asupra democraţiei o penumbră de suspiciune. Cu alte cuvinte, în perioadele de tranziţie, bunăstarea capătă ceva obscen, libertatea - ceva deşucheat, iar democraţia - ceva confuz. Scopuri onorabile în sine se schimonosesc pe drum, devin arbitrare şi impure. De aceea, tranziţia e mediul privilegiat al nostalgicilor (care optează, prin comparaţie, pentru un "ieri" mai geometric) şi al pescuitorilor în ape tulburi (care ştiu să valorifice echivocul).

Între conceptele compromise, un loc aparte îl ocupă bogăţia şi luxul. Mai toţi visează la ele şi mai toţi îi detestă pe cei care le au. "Îmbogăţiţi-vă!" - proclamă, fără prejudecăţi, liberalismul "burghez". "Fiţi săraci şi cinstiţi!" - sună replica de paradă a justiţiei sociale. Democraţia pare să eşueze într-o insolubilă contradicţie: pe de o parte, ea vrea să asigure tuturor şanse egale de îmbogăţire, pe de alta, aspiră la distribuţia egală a bogăţiei. Nimănui nu i se pot impune limite în fructificarea înzestrărilor proprii, dar tuturor li se cere să ia egalitatea drept limită. S-a putut spune, cu îndreptăţire, că în vreme ce despotismul e o proastă înţelegere a puterii, democraţia e o proastă înţelegere a egalităţii. Înţeleasă strîmb, idolatrizată, interpretată tendenţios, egalitatea devine substratul unei frustrări generale. Ea este mereu subminată de un vicios - dar ineluctabil - instinct al comparaţiei: săracul vrea să achiziţioneze în speranţa (utopică) a unei egalităţi cu bogatul, bogatul vrea să fie şi mai bogat, la fel de bogat ca aceia care l-au depăşit deja