Hazardul pur – in care Mircea Horia Simionescu are o nestramutata incredere – a facut sa se regaseasca pe masa mea de lucru, laolalta cu cartile-manuscris ale prozatorului, si un numar vechi din Sburatorul literar al lui E. Lovinescu, datat 11 martie 1922, in care B. Fundoianu semna un articol pe marginea plachetei Dupa melci de Ion Barbu (ilustrata de pictorul Teisanu), articol intitulat Cartea de arta. B. Fundoianu punea in discutie o tema prea putin abordata in presa culturala romaneasca de ieri si de azi: cartea „nu ca valoare literara, ci ca valoare artistica“, mentionind vechimea relatiei dintre text si imagine: „monahii din chiliile Evului Mediu au inteles ca textul trebuie privit ca un mister si izolat de public, asa cum se izola tragedia greceasca cu ajutorul corului. Miniaturile si gravura inconjurau cartea cu tot atita taina, cita dadea vitraliul colorat bisericei. Cartea e un loc de ingenunchiere si impartasirea are nevoie de ziduri si de obscur. Cu toate progresele cartii de arta, Elogiul nebuniei al lui Erasm, explicat cu gravuri de Holbein, sta in picioare, plin inca de purpura bucuriei estetice“.

Nici ca se putea o mai buna descriere pentru pasiunea cu care, de-a lungul citorva decenii bune, Mircea Horia Simionescu si prietenii sai – Radu Petrescu si Costache Olareanu – fabricau carti si reviste unicat, caligrafiate atent, legate cu mare arta si ilustrate din belsug cu desene in penita sau acuarele delicate. Orice incursiune prin „lada“ de manuscrise a autorului Bibliografiei generale echivaleaza cu o aventura a descoperirii Operei in stare pura, confirmind ceea ce oamenii care au trait mult inainte ca Galaxia Gutenberg sa ia fiinta stiau prea bine: textul-manuscris are o viata personala, sincretica, misterioasa si fascinanta, care cheama simultan privirea si intelegerea. Rasfoind paginile manuscriselor lui Mircea Horia Simionescu, calig