De mai bine de un an fac saptaminal interviuri. Nu mi s-a intimplat sa pastrez interviuri „de rezerva“, adica sa le inregistrez si sa le pun la pastrare. Toate dialogurile au intrat in revista in saptamina ulterioara interviului. Mi s-a intimplat sa inregistrez simbata, duminica, ba chiar si luni dimineata, cu mai putin de 48 de ore inainte de inchiderea editiei. Cred intr-o cultura a dialogului, ca sa folosesc vorbe mari. Cred ca doi oameni pot sta firesc de vorba, fara sa se priveasca chioris, fara sa-si arunce cuvinte grele. Nu mi-am propus niciodata sa aleg oamenii dupa criterii de apartenenta la diverse „grupuri de prestigiu“ sau „de presiune“.
Am pus mina pe telefon si am sunat pe multi dintre cei care au lansat o carte, au prezentat un film, au sustinut un concert. intotdeauna a existat un „cirlig“ in actualitatea imediata de la care am pornit. Dar intotdeauna mi-a placut sa urc (sau sa cobor) cu interlocutorul meu spre viata lui mai apropiata sau mai indepartata. Exista, aproape intotdeauna, un moment in care dialogul se apropie de incandescenta. E momentul in care interlocutorul incepe sa vibreze. Pina la o anumita intrebare, dialogul are si raspunsuri pe care interlocutorul le asteapta, le-a gindit, fac parte dintr-un tipar de gindire. Dar vin minute cind interlocutorul incepe sa aiba ezitari, sa fie indignat sau melancolic. Aceasta parte a interviului imi este cea mai draga, cind foile de ceapa din jurul bulbului incep sa se destrame, cind interlocutorul rosteste adevaruri luminoase sau intunecate.
Am primit si reprosuri ca n-am insistat pe o anumita tema, ca n-am problematizat mai mult. Interviurile nu sint eseuri, in care interlocutorul sa expuna idei de prelectiune. Interviul este o fotografie – miscata, stearsa, clara, contrastanta. Nu vreau sa fiu comod in interviuri, sa spuna cititorul: pai, lucrurile astea le-am mai auzit
