In anii '70 - '80, majoritatea romanilor visau cu ochii deschisi la ziua in care vor trai ca rudele sau amicii lor fugiti in Occident, de unde isi permiteau luxul, cum era perceput aici, sa trimita in Romania Rexona, Haribo si ciocolata, percepute de noi ca branduri ale bunastarii. Putini, insa, aveau puterea sa creada ca vor mai apuca o alta realitate in tara in care s-au nascut. A venit, insa, decembrie '89. Dupa victoria pe care oamenii iesiti in strada credeau sincer ca au repurtat-o in fata sistemului totalitar, erau extrem de putini cei care si-au dat seama ca artizanii din umbra a ceea ce primise numele de revolutie nu erau democratii pur-sange necontaminati de virusul rosu si care puteau da romanilor ceea ce asteptasera, ci erau de fapt un fel de "nobili ai comunismului". Cu aceleasi apucaturi, cu aceeasi mentalitate, cu aceeasi ura si dorinta de razbunare impotriva tututor celor care nu le erau alaturi, doar cu alte masti si cu o capacitate de disimulare foarte bine stapanita.

Schimbarea primului esalon al garzii cu al treilea sau al patrulea a iesit la iveala la nici o luna dupa ce, in mai 1990, fusesera alesi, prin mult asteptatul vot liber, in fruntea tarii. In timpul Mineriadei din 11 - 13 iunie 1990, am vazut ca noua (?) putere avea un adevarat cult al violentei - al batei, al pumnului, al scuipatului, al bastonului peste dinti - fata de toti cei care nu ii impartaseau doctrina. Si, incet - incet, ne-am dat seama ca intre evenimentele din iunie 1990 - care ne-au ingrozit si pe noi, si Occidentul, in egala masura - si evenimentele din urma cu sase luni existau unele asemanari, semn ca purtau amprenta unor oameni care se scaldau in aceeasi doctrina politica. Si la miscarea din '89, si la mineriade s-a incercat sa se dea manifestarilor de strada o tenta de golanism exacerbat, pentru a ridiculiza manifestarea in sine si a o decredibiliza. Daca in prim