Scriam, săptămîna trecută, despre idilizările televizuale ale lumii satului, despre mania de a vedea "autentic" şi "tradiţie" acolo unde acestea au cam dispărut de mult. Această mistificare tradiţională (am putea spune, avînd în vedere vechimea ei) face pandant însă cu o alta, de dată recentă. Cînd nu e obiect de artizanat, lumea satului este în mod necesar grotescă. Între aceşti doi poli, nu prea există nuanţe.
Despre emisiunea D'ale lui Mitică am mai scris, şi am scris numai de bine. De altfel, producţia a fost premiată de mai multe ori. Reportaje lipsite de edulcorările cu care ne-am obişnuit, despre ţărani care-şi dispută nu ştiu ce palmă de pămînt, se păruiesc pentru că porcul unuia a intrat în bătătura celuilalt sau că un nuc face umbră degeaba pămîntului. În fine, lucruri derizorii care dau naştere la pasiuni măreţe. (De altfel, asta e şi miza emisiunii: discrepanţa dintre lucrurile mărunte, care animă poveştile, şi pasiunile stîrnite.)
"Iată, aceasta este de fapt România profundă, cea a oamenilor simpli" - pare să ne spună emisiunea.
După ce o urmăreşti însă mai mult, după ce depăşeşti entuziasmul iniţial, îţi dai seama că emisiunea are o hibă. Prea caută cu tot dinadinsul figuri care să-i ilustreze "teza", prea păcătuieşte printr-un exces de pitoresc. Construită să demonteze clişeele existente despre lumea satului, cade ea însăşi într-un clişeu, aflat de data aceasta la polul opus. Din fericire pentru noi însă, nu numai asta e România profundă.
D'ale lui Mitică ilustrează totuşi varianta soft a acestui clişeu. Oamenii care apar acolo, chiar dacă au fost aleşi pe sprînceană, sînt, cît de cît, normali. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu personajele unei alte emisiuni care, chipurile, ne prezintă panseurile cetăţenilor simpli, legate de evenimentele petrecute în săptămîna precedentă - Părerea mea, de la Realitatea TV.
La prima v