Greu de tot vin dinspre autoritati catre opinia publica cazurile privind multitudinea si varietatea de fraude, evaziuni, spagi sau alte gainarii care pun pe societatea romaneasca eticheta de societate minata de coruptie. Exista un soi de omerta, de lege a tacerii, care are un dublu efect. Pe de o parte, lasa in ceata o puzderie de matrapazlacuri, tinandu-le departe de ochii si urechile contribuabililor, adica ale celor pagubiti. Pe de alta parte, lancezeala actiunii represive fata de astfel de acte, chiar daca ascunsa dupa asa-zise rigori de confidentialitate, lasa mai mult decat impresia unei anume complicitati, a unei solidaritati in interiorul ori in preajma unor caste. Care ajung deseori dincolo de grotesc. Un comunicat al Politiei anunta ca un anume N. Mihai, director general pe la Calea Ferata, ajutat de vreo doi adjuncti, a comis o frauda de 180 miliarde de lei vechi, prin achizitii nelegale. Punct. O stire bearca, formala, buna de aruncat la cos si poate chiar in acest scop transmisa. In numele unei confidentialitati stupide, nu se da barem numele infractorului. Si e vorba de nimeni altul decat celebrul Mihai Necolaiciuc, dat in urmarire prin Interpol pentru multe alte daune de mii de miliarde. Coincidenta, dar in aceeasi zi, o alta stire tunsa, tot de la Politie, zice ca “doi ofiteri” anonimi, cu grade maricele, de la Crima Organizata, au fost retinuti de DNA, dar ca, din motive de confidentialitate, nu se pot da publicitatii alte elemente. Din surse proprii, presa a aflat. E vorba de o mita de 20.000 de euro. Cand in asemenea cazuri de duzina se pune batista pe tambal, nu e de mirare ca marile dosare ale afacerilor care au devalizat economia, dar au nascut milionari in euro, sunt “confidentiale”.