Mă uimeşte piaţa Veteranilor de fiecare dată cînd ajung aici. Aceeaşi mafie ţigănească la tarabe, aceleaşi băbuţe care îşi vînd caşul şi laptele pe bordură, aceleaşi căpşuni stricate şi ţuici "la botul calului", iar din cînd în cînd, mai înfloreşte printre buticurile cu "orice la treizeci de mii" şi cîte o bodegă cu alură "de centru" sau cîte un fast-food plin de-o "eleganţă" made in Militari. Mai exact, mochetă verde pe asfalt, imitînd gazonul, flori artificiale roz, mese din lemn şi hamburgeri uriaşi "cu de toate", pe care ţi-i aduc într-o oră. Muşterii sînt puţini că-i mai ieftin la chioşc, aşa că poţi surprinde un scurt taifas între unica angajată a localului, mică, neagră şi crăcănată, şi un client "din cartier", mare, bronzat şi cu muşchi, care înfulecă o pizza, cu bere "la ofertă". Tema discuţiei: "transhumanţa" de la ţară la oraş.

Femeia mărturiseşte că "soţu'" a venit cu ideea ca să înceapă "nu ştiu ce afaceri cu un văr", dar din nefericire afacerea n-a mers şi el tot şomer a rămas, noroc că ea şi-a găsit repede slujbă la fast-food. De descurcat se descurcă de la o lună la alta, îi mai ajută şi familiile rămase la ţară, dar o problemă încă persistă, cea a acomodării. "Păi, io la ţară cînd aveam butelia mea, ştiam cînd o încarc şi cît o să mă ţină, adică ştiam cît mă costă exact pe lună, mai găteam vara şi la plita cu lemne din curte, dar acu', cu aragazul, pot consuma cît vreau şi întreţinerea e mereu la fel, adică mare!" - se plînge femeia. Are aceleaşi necazuri şi cu "lumina", şi cu apa, "că acasă munceam în grădină pînă seara, dup'aia intram în casă ruptă, mă uitam o oră la teve şi mă culcam... aicea ce să fac, cînd plec de la servici la şase? Treb'e să intru în casă, că doar n-o să stau pe străzi, aprind luminile, televizorul arde pînă mă culc... cosum mai mult, plătesc!". Femeia e disperată că nu mai poate să-şi "contorizeze" viaţa, iar în c