Literatura e un cerc vicios, iar in ce priveste spatiul autohton, Mircea Horia Simionescu pare sa stie mai bine decit oricine acest adevar. Nimeni nu devine scriitor pur si simplu pentru ca are ceva de spus, ci pentru ca are ceva de scris. „Spusa“ si „scrisa“ sint aspecte ale comunicarii extrem de diferite. Prima e a fiintei care devine persoana, cea de-a doua e a persoanei care-si cauta fiinta. Doua exemple: suprarealismul si „textualismul“. Primul cauta sa ajunga la monstruoasa inocenta a subiectivitatii ireductibile si se deverseaza intr-un spectacol retoric fara precedent, cel de-al doilea sfideaza infinitul limbajului si incearca sa-l ia in stapinire, pentru a descoperi ca unicitatea eului ramine, la urma urmelor, tot o problema propozitionala, o conventie prin care se face cunoscut – cu o vorba a lui Valéry – „Domnul Oricine“. in literatura lui Mircea Horia Simionescu cele doua posibilitati isi dau mina si se constituie intr-o scriitura particulara, implacabil „vicioasa“, adica narcisista, autofaga, proteica, proliferanta, rasucita in propria ei materie stilistica si tematica dupa modelul benzii lui Möbius.

Inceputurile lui Mircea Horia Simionescu, cele de pe vremea revistelor in manuscris, se leaga de suprarealism. Dincolo de mimetismele virstei – ma gindesc aici la elevul de liceu MHS –, e de presupus ca atractia suprarealista reprezinta, inainte de toate, o forma de nonconformism. Dar „spusa“ suprarealista inseamna spontaneitate, iar spontaneitatea e o calitate in masura sa scoata limbajele scrise din titini. Iesirea din conventionalitatea exprimarii e, cum ne arata toate cartile de pina acum ale autorului, una dintre obsesiile sale primare. Numai ca Mircea Horia Simionescu nu e un Rimbaud, un André Breton, un Artaud sau un cautator de substraturi psihice, metafizice, subconstiente. El nu e decit intr-o foarte mica masura un fascinat al omului i