Păstrez, din copilăria mea bucureşteană, cîteva amintiri mai ales olfactive: o călătorie cu tramvaiul, pe vreme de iarnă, de la Bariera Vergului spre Calea Rahovei, unde locuia bunica mea paternă. Tramvaiul era aglomerat, se oprea scîrţîind şi pleca fluierînd îndelung din fiecare staţie, le număram în gînd căci nu vedeam mare lucru, înghesuit cum eram între paltoane şi mantale milităreşti, groase şi aspre, mirosind a transpiraţie şi umezeală. Îmi amintesc una dintre acestea, o fostă manta soldăţească fără îndoială, a cărei stofă grosolană îmi zgîria obrazul şi care mirosea acru a sudoare, dar, ciudat, nu era neplăcut acel miros, era în el ceva nedefinit, puternic şi viu, şi m-am gîndit atunci că trebuie să îmi amintesc acest moment, nu mai avusesem acest sentiment intens niciodată. Era un amurg de iarnă incertă, trebuie să fi avut vreo şase ani.

Îmi amintesc la fel o zi de septembrie, una din acele zile neverosimile de toamnă bucureşteană, era o vară indiană, căzuseră deja toate frunzele, ca în acel poem de Rilke tradus de Alexandru Philippide: "Cad frunzele, cad de departe, parcă / S-ar veşteji în ceruri păduri îndepărtate". Înotam în frunze cu ghiozdanul meu greu de şcolar, frunze aurii, frunze galbene, frunze roşii, frunze arămii, care scoteau, răscolite, un fîşîit inconfundabil, erau încă vii, nu căzuse încă prima ploaie care avea să le lipească de caldarîm, rătăceam în acel imperiu care mirosea a toamnă, acel miros inconfundabil al vîntului care începe deodată să bată în ultima zi de vară ("Unruhig wandern, wenn die Blätter treiben" sfîrşea un alt poem al lui Rilke, pe care aveam să-l descopăr mult mai tîrziu).

Şi mai este poate gustul dulceag al marmeladei tăiate în cuburi, care făcea fără îndoială deliciul alaiurilor de muşte, pe care băcanul din colţ o ţinea în tăvi mari de tablă în galantar şi la care tînjeam cu o indicibilă poftă rareori