"...De la mă-ta ta cea bună, / De la fraţi, de la surori, / De la grădina cu flori" - aşa cîntă de zor nea Mircea, ştergîndu-şi din cînd în cînd sudoarea de pe frunte cu podul palmei. Mîndru este de acordeonul său cel înnegrit de vreme - de cînd se ştie, nea Mircea, acordeonistul, a ţinut isonul alaielor de nuntaşi - şi puţin îi pasă de privirile încruntate ale "damelor de Bucureşti". "Nunta fără acordeon nu-i nuntă, şi basta! La ţară, aşa s-a pomenit de cînd lumea." La ţară, da, dar aici, în Capitală, doamnele cu pălării cu boruri largi şi mănuşi de dantelă sînt vizibil jenate de cîntările lui nea Mircea, apărut de nicăieri, neinvitat, nedorit.
"...Ia-ţi, mireasă, ziua bună, / De la soare, de la lună." Vecinii de bloc sînt însă de altă părere. De cum au auzit primele acorduri, s-au strîns ciorchine pe balcoane. Ar coborî ei în faţa blocului, dar doresc să păstreze aparenţele - nu se cade să te holbezi la mireasă ca la urs. Cu atît mai mult cu cît te cunoşti cu socrul mic, administratorul blocului, care întotdeauna te iartă cînd uiţi să plăteşti întreţinerea la timp. Cu voci scăzute, schimbă impresii, preţ de cîteva etaje. Aflu cu această ocazie că piesa lui nea Mircea este "cîntecul cununii", interpretat de lăutari, în timp ce mireasa este gătită de naşă. În cazul de faţă, suita miresei este formată din doamne şi domnişoare frumos mirositoare şi elegant îmbrăcate, fiecare cu sarcini dinainte stabilite. O tînără zveltă, cu o rochie lila, pune nuntaşilor flori în piept. Mirele, naşii, părinţii şi, după caz, fraţii şi surorile au onoarea unui trandafir natural, alb-imaculat. Grea misiune, dacă nu cunoşti scara valorilor şi dacă nu ţi s-a făcut în prealabil un instructaj minuţios.
O doamnă în vîrstă, vizibil impresionată de zarva nupţială, îmi povesteşte cum, pe vremea ei, fetele îşi împleteau cozi pe spate, cu panglici şi flori, iar băieţii purtau buc
