Zilele trecute, inexistentul meu fiu mi-a trimis, din Groenlanda lui tot mai precisă pe măsură ce se topeşte, un e-mail de o concizie exemplară:
"Domnule, îmi este din ce în ce mai multă ruşine pentru că sînt român." Nu imediat, ci după cîteva insomnii de zi, mai rele decît cele de noapte, i-am răspuns:
"De mult îndrăgitule domn, fiu şi prieten - fulgerătorul tău text nu m-a trăsnit, cum presupun că intenţionai, agresiv cum te ştiu faţă de mine. Dacă îţi voi scrie că la o primă şi, evident, rapidă lectură m-a amuzat, s-ar putea - ceea ce nu mi-ar displace - să-ţi scandalizez seriozitatea pe care o detectez în toate mesajele tale. Tată banal, ar trebui să fiu mulţumit că am un băiat care nu se joacă în sentimentele sale, dotat deja cu un anume simţ al tragicului pe care - categoric - nu de la mine l-a moştenit, ci de la maică-sa. Dar nu-s un tată banal, după cum nici tu nu eşti (o sper aprig) un simplu puţoi provocator. (Poate că mai ţii minte ziua cînd m-ai enervat, aveai vreo 12 ani, într-o problemă de istorie, ceva cu noaptea de 23 august 1944, şi ţi-am cerut sever: "Să nu fii niciodată un puţoi!" - rareori mi s-a pus gura să mai vorbesc aşa.) Ca atare, nu numai că nu ai izbutit să mă zdrobeşti, dar, dimpotrivă, m-ai făcut să retrăiesc îndelunga comedie pe care am jucat-o cu cei mai buni prieteni ai mei prin anii '70-'80 şi chiar după '90. Zic comedie, nu pentru a o bagateliza; o comedie - în practica zilelor mele printre oameni vii - e tot ce poate fi mai grav, mai consistent, mai salubru de trăit. Ţi-o rezum, fără să regret că niciodată nu ţi-am vorbit pe larg de ea, tot aşa cum taică-meu nu a discutat cu mine despre femei: de cîte ori mi se plîngeau intens despre "ruşinea de a fi român, sub Ceauşescu", dar şi "sub Dej sau Antonescu", le răspundeam că nu au de ce. Putem fi trişti - argumentam - pînă la disperare, putem urla sau merge pe pereţi,
