* Capote (SUA, 2005), de Bennett Miller.
În toamna anului 1959, Truman Capote încă se mai lăfăia în succesul nuvelei sale Breakfast at Tiffany's. Era în relaţii bune cu Hollywood-ul. Era mascota jet set-ului. Era reporter-vedetă la revista The New Yorker, în paginile căreia descrisese (cu un teribil simţ al ridicolului) turneul sovietic al operei americane Porgy and Bess şi dezumflase (cu maliţiozitate felină) reputaţia lui Marlon Brando. Era cosmopolit, monden, afectat şi gay. Dar 1960 avea să-l găsească departe de toate astea, în America profundă - în Holcomb, Kansas, unde doi golani tocmai masacraseră o familie. Sarcina lui era să scrie un reportaj pentru New Yorker. Ambiţia lui era să creeze un nou gen, "romanul non-fictiv", în care autorul nu pune de la el nici un incident, nici o floricică, nu le atribuie personajelor nici o replică pe care să n-o fi rostit, nici un gînd pe care să nu-l fi avut şi în realitate, şi totuşi ridică viaţa la standardele de armonie şi expresivitate ale artei.
Aşadar, Capote (Philip Seymour Hoffman) pleacă în reportaj împreună cu asistenta lui, Harper Lee (Catherine Keener). Cetăţenilor din Kansas le trebuie ceva timp pentru a se obişnui cu el - în primul rînd din cauza vocii. Şi mie mi-a luat ceva timp ca să mă obişnuiesc cu noua voce a lui Hoffman. Pur şi simplu n-am mai auzit aşa ceva. "Citisem undeva că vocea lui Capote e subţire şi înaltă, dar nimic nu mă pregătise pentru psalmodia asta tremurătoare şi astmatică, amestec de No�l Coward şi Lillian Carter". Descrierea îi aparţine lui Martin Amis, care în acelaşi profil (din 1978) mai nota că, în pronunţia lui Capote, understand devine inner-stain (pată lăuntrică), iar White House devine wide-ass (cur lat). Hoffman e un maestru al efectelor vocale (oricît m-aş spăla în urechi, nu pot să scap de amintirea rostirii scîrboase, grohăit-insinuante, pe care personajul să
