Două discursuri "tari", omogene şi inaderente la realitatea pe care pretind că o exprimă se fac auzite de o bună bucată de vreme pe scena noastră publică. Primul - în ordinea vechimii - este cel naţionalist, excitând glanda patriotică şi explicând toate eşecurile şi neîmplinirile noastre printr-o conspiraţie mondială menită să ne distrugă. Sau să ne înrobească. În acest tip de discurs, accentele profetic-apocaliptice constituie regula stilistică, iar logica formală rămâne o enigmă nesplicată. Dacă suntem într-adevăr buricul pământului şi în munţii noştri se întretaie, din negura veacurilor, axele planetei, cine ar îndrăzni să ne lovească fără a se teme de energiile cosmice care ne protejează? Şi dacă am fost şi suntem atât de sus, cum se explică multele secole de umilinţă a periferiei, marginalitatea care încă şi azi ne macină şi ne dă frisoane? De fapt, patriotul de serviciu, cel care îşi bea cafeluţa de dimineaţă cu cocarda tricoloră traversându-i burdihanul, nu e interesat de situaţia reală, de nivelul la care se află societatea noastră - ci, dimpotrivă, de exploatarea în interes personal a colapsului naţional. Dacă toate ar merge bine şi lumea românească ar funcţiona normal, asemenea "patrioţi" ar dispărea de la sine...

Să nu pierdem însă din vedere a doua componentă a demagogiei postrevoluţionare: discursul mai inteligent şi mai articulat, dar la fel de malign, al europeniştilor "fini", cărora tot ceea ce este naţional, tradiţional, rural le miroase urât. În loc să se simtă responsabili, măcar în parte, pentru locul nu prea măgulitor pe care îl ocupăm în Europa, teoreticienii înapoierii colective jubilează individual pe marginea fiecărui rateu, explicând doct cui stă să-i asculte retardarea românească, incapacitatea noastră funciară de a fi în rând cu lumea civilizată. Echivalând patriotismul cu atitudinile şi gesturile caricaturale ale rromânilor verzi, a