În contextul unei "morţi anunţate" (R. Barthes, M. Foucault), Povestirile lui Cesar Leofu (Gabriel Chifu, Cartea Românească, 2002) pot fi citite ca o tentativă de resuscitare a autorului, care refuză să abdice, suportă o stare de provizorat, se află în căutarea unei identităţi.

Lectura romanului demonstrează că necesitatea ficţionalizării este mereu actuală. Motiv ce traversează secole (de la Şeherezada la Gabriel Marquez - Vivir para contar), povestirea întârzie, amână, suspendă moartea. Semnificaţie înţeleasă şi de Cesar care îşi notează, transcrie "vise, coşmaruri, dorinţe (...) întâmplări care n-au avut loc", conştient nu doar de importanţa povestirii dar şi a consemnării: "De ce am notat? Cum aş fi putut proceda altfel? Faptele nu există dacă nu le povesteşti, în a le depăna stă tot farmecul!...".

Voluptatea investigării se asociază cu cea a relatării, a confesiunii. Cesar scrie scenarii, scrie anonime, sugerează conspiraţii, de altfel condiţia sa primă de delator se suprapune celei de regizor al existenţei, de păpuşar ce manevrează marionete, într-un cuvânt de autor. în fapt, echivocul privitor la identitatea autorului este cultivat cu intenţie. Cine este de fapt Cesar Leofu?... Cesar-autorul. Cesar-personajul, Unchiul Cesar, Cesar torţionarul? Aşa cum nu există o singură Clara ci o succesiune de apariţii identice de o frumuseţe frapantă "cu un ochi auriu şi unul căprui" - Claraîntâiaadouatreia, Cesar se refuză încadrării imediate, se disipează în diferite ipostaze. Dominant rămâne însă spiritul malefic care eşuează în căutarea obsesivă a completitudinii prin însuşi natura sa distructivă, singura care se sustrage şi are intuiţia (chiar viziunea) răului este Chiara soţia sa - dedublarea funcţionând şi în cazul ei: Chiara diafană, Chiara despotică, Chiara retrasă în somn ca într-un refugiu.

Concomitent, Cesar autorul şi Cesar personajul se in