Colecţiile de ziare sunt cea mai bună carte de istorie. Consultând zilnic ediţiile a 3-4 cotidiene, vreme de, să spunem, un an de zile, s-ar putea obţine cea mai fidelă imagine a vieţii de zi cu zi în vremea respectivă: dintr-o dată s-ar deschide porţile unei alte existenţe, cu disputele politice, viaţa culturală, problemele economice, aspectele sociale, evenimentele sportive, modalităţile favorite de petrecere a timpului liber, faptele diverse care au înfierbântat imaginaţia comunităţii. Mai mult decât atât, unghiurile de vedere diferite ale reporterilor care relatează despre acelaşi eveniment permit interpretări de mare fineţe ale faptelor în discuţii, dar şi tragerea unor concluzii interesante privind mentalul epocii în discuţie. Reporterul este un mediator între realitatea brută şi public, iar modalitatea în care este relatat un fapt poate duce la generalizarea unui anumit tip de abordare pentru un segment important al populaţiei. Totul contează în scrisul unui jurnalist: selecţia elementelor de realitate incluse în articolul său, unghiul de abordare - moral, ideologic -, logica discursului, tonul, nivelul cultural, expresivitatea frazei. Fiecare dintre aceste elemente poate schimba decisiv percepţia opiniei publice asupra unui eveniment şi, pe termen ceva mai lung, printr-o strategie bine pusă la punct, poate duce indicarea unei direcţii politice de urmat pentru categorii largi de cititori.
Mutatis mutandis, publicistica este, în raport cu istoria, ceea ce sunt jurnalele în raport cu memoriile. Impresia vie, nefiltrată asupra unor evenimente, în chiar momentul producerii lor, lasă cititorului de peste ani impresia deplinei autenticitităţi. Dacă întoarcerea în timp este posibilă, singurul vehicul apt să o asigure este presa vremii. A demonstrat-o, cu asupra de măsură, Ioana Pârvulescu în minunata sa carte Întoarcere în Bucureştiul interbelic.
În cadru
