Dacă există (şi există!), în Universitate, un grup de oameni care să poarte eticheta natural born teacher, profesorul Paul Cornea e căpetenia lor. Fiind (a recunoscut-o într-o discuţie mai veche) dascăl înainte de orice altceva, a acceptat, se vede, interviul de faţă ca pe un exerciţiu de pedagogie. Subtilă, neorgolioasă, lipsită de ostentaţie. Şi ca pe un mic îndreptar (unii ar zice de pe margine, dar nu, pe profesorul nostru nici o determinare, biologică sau socială, n-o să-l împingă acolo...) al marilor probleme prin care trec şcoala, viaţa, literatura. (S.V.)

Am aflat de un document care mă acuza de "concepţii duşmănoase"

Domnule Profesor, v-aş pune o primă întrebare, cum se zice, de curiozitate. Aţi fost îndrumătorul - de licenţă, de doctorat - al multor, foarte buni, viitori colegi (Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Bogdan Lefter sînt doar cîteva nume). Ce amănunte vă amintiţi, din acea perioadă a colaborării cu ei?

Aţi folosit două cuvinte pentru a-mi caracteriza relaţiile cu doctoranzii (în realitate, cu mult mai numeroşi decît cei menţionaţi, cîteva zeci): "îndrumare" şi "colaborare". Termenii sînt oportuni, dar trebuie explicitaţi. A îndruma nu înseamnă în nici un chip a dădăci, a ţine lecţii ori a încerca să-ţi impui propriile opinii. Singurele merite de care se poate prevala profesorul sînt că are o experienţă mai bogată de lectură şi că dispune de o practică mai întinsă a cercetării academice. Pe temeiul lor, el poate contribui la o mai adecvată punere în valoare, conceptuală şi bibliografică, a temei alese. Ceea ce implică datoria de a-i face sensibile candidatului capcanele care-l pîndesc şi de a-l ajuta să opteze în funcţie de cerinţele subiectului, dar şi de propriile-i aptitudini. Împlinirea acestor sarcini delicate depinde de instaurarea unui climat de empatie intelectuală şi