Pe 22 septembrie 1942, desi batalia de la Stalingrad, care începuse pe 4 septembrie, nu dadea atunci înca sem­ne ca va fi castigata de Armata Rosie, Eliade “vede”, ca si Cioran la Paris, conform unui prieten comun, “ca­de­rea Germaniei si victoria comunismului”. Acum începe ceea ce as numi “Apocalipsa dupa Elia­de”! Sfâr­situl lumii se împleteste cu sfârsitul lui personal, dar conform unui scenariu izvorât din preocuparile lui din acea vreme. Pe 28 septembrie 1942, Eliade va în­ce­pe sa scrie Os Romenos (în franceza, cerut de Ameal), pe care o va termina în ceva mai mult de doua luni, pe 4 de­cembrie 1942 (cf. însemnarile din acele zile în Jurnal) si care va fi publicata în aprilie 1943. Pe 20 noiembrie 1942, scrie articolul despre dor pentru Acção, înca din iulie reflecteaza asupra Comenta­riilor la Legenda Mes­te­rului Manole, pe care le scrie între 10 fe­bruarie si 20 aprilie 1943 si le publica la Bucuresti câteva luni mai târ­ziu. Lumea creatiei interfereaza desigur cu lumea coti­dia­na. Retrairea în aceste luni a istoriei românilor în sen­sul reactualizarii unora dintre miturile ei fundamentale - cum am vazut mai sus - nu poate sa nu duca la spaima ca aceasta istorie se apropie de sfârsit în chiar mo­men­tul în care Eliade depune marturie despre ea, ceea ce pu­tea confirma tocmai “cât de inutile au fost, de atâ­tea secole, jertfele românismului”. La fel, Legenda lui Ma­nole, astfel cum el o citeste, ca expresie a unei creatii ves­nic reluate de la capat, a sacrificiului creator si a mor­tii care confera sens vietii, nu putea sa nu se întoarca asu­pra lui însusi, facându-l sa scrie ca moartea “cu sens (...) e o moarte pe care tot­dea­u­na mi-am dorit-o”. Apo­calip­sa ar fi atunci “neantul”, moar­tea fara sens, a Ro­mâniei ca si a lui, strivirea lor, simultana, “de cele mai abjecte ele­men­te slave”, atacate si în Os Ro­me­nos, ori strivirea lor de dictatura prole