I. Craii de Curtea-Veche e o carte ce nu doar că, ar spune Călinescu, îşi "realizează" pe de-a-ntregul titlul, onorându-şi-l ca pe o cambie, ca pe o poliţă în alb, dar face ca aceşti doi termeni, care compun sintagma amintită, să-şi (re)actualizeze, fiecare, multiplele lor sensuri (comune sau aparte), până la ceea ce Ion Barbu numea exhauţiunea1, i. e. "sleirea" celor două, ample, paradigme.

Astfel (şi faptul n-a trecut neluat în seamă), craii aceştia sunt/pot fi, deopotrivă, regi(-magi), "Crai de la Răsărit", urmând, şi ei, la '910, o stranie stea cu coadă (alias cometa Halley ivită-n "acea vară"), sau închinându-se, întorşi în vreme, "copilului care avea să fie Mozart", - ba chiar lăsându-se, pe degete, jucaţi în "Vicleimul" mânuit de Gore Pirgu; brelan de rigi (şi, cu acesta ultim, chiar careu); prinţi seculari şi, la rigoare, eclesiastici: "odrasle de dinaşti" ori "cavaleri-călugări", adică "mari egumeni ai tagmei prea senine"; sau, numai, nişte simpli craidoni; dacă nu chiar, în calitate de "Crai de Curtea-Veche" (s. m.), scilicet "de spânzurătoare", nişte "apelpisiţi" fără de lege şi, deci, un soi de desperados de Levant2.

Că termenul provine, în română, din slava veche, cf. kral?, rudă, acesta, cu maghiarul király; şi că, la rân-

du-le, aceştia doi se trag dintr-un crai-Carol, e lucru îndeobşte cunoscut.

Or, dacă acest Carol, ilustru şi dinastic, dimpreună cu atâtea alte nume (ca englezescul Scarlett sau cu Scarlat al nostru), ca şi cu écarlate şi scarlatine, provine realmente din latinescul medieval scarlatus3, ieşit, la rându-i, din persanul saqirlat, i. e. "flamură roşie", care ajunge, la Bizanţ, să desemneze porphyra însăşi, "roşul" bazileic, - ne mai rămâne să vedem în ce măsură Craii (de Curtea-Veche) "realizează" şi acest sens complementar (şi insolit).

Ei bine, propria-i "performanţă", dacă vreţi, e, de asemeni, integr