In Adevarul literar si artistic din 26 mai, citesc, sub semnatura lui Adrian Papahagi, un articol programatic, intitulat Generatia katehontica, din care citez un pasaj: “Dupa «mântuirea prin cultura» in care au crezut parintii nostri, mari de­vo­ratori de beletristica, noi preferam sa revenim, cu toata simplitatea, la mân­tuirea prin credinta. Generatia noas­tra este fara îndoiala generatia as­tep­tata de România, dar nu doar pen­tru a o scoate definitiv din comunism si din convalescenta tranzitiei, cu în­trea­ga sa cohorta de tare, ci pentru a-i pastra spiritualitatea si credinta pe care multi sunt gata s-o târguiasca pe treizeci de euro-arginti. Pentru aceasta, eu vad generatia noastra ca pe o ge­ne­ratie katehontica, îndreptata împo­tri­va curentului «progresist», de dezin­te­gra­re a valorilor lumii vechi care do­mi­na azi.” Mai demult, un alt reprezentant al ace­leiasi “generatii katehontice” (in greceste “opritoare” sau “retinatoare”) ne avertiza pe toti ca, daca nu-i citim cartile, pierdem de­finitiv sansa mantuirii. De data aceasta, ni se sugereaza ca numai aceasta ge­ne­ra­tie poate opri (katehon) venirea Anticris­tu­lui, conform referintei la o epistola pau­li­na (2 Tess, 2, 6-8) la care d-l Papahagi tri­mite semnificativ intr-o nota!1 La citirea randurilor de mai sus despre me­nirea mesianica a “generatiei ka­te­hon­ti­ce” (si a intregului articol cu note de sub­sol cu tot), mi-a fost cu neputinta sa nu-mi amintesc de vorba celebra a lui Hegel, cum ca evenimentele pe scena istoriei se joa­ca de doua ori: o data in chip de tra­ge­die, iar a doua oara in chip de farsa. Dar nu suntem prea severi cu un grup de tineri merituosi, cu frumoase studii in strai­natate, cu rezultate academice nota­bi­le, poate cumva frustrati (si nu neaparat fara motiv), si care, pozand putin, vor sa se contrapuna celorlalti, altor generatii? Nu contest bucuria de a te recunoaste in­