Opera de artă nu este un discurs în care autorul spune ce vrea el; pe măsură ce este creată, opera de artă capătă o existenţă autonomă. Artistul e liber doar să o conceapă, să o iniţieze; odată înfiripată, opera intră în dialog cu artistul, şi, dacă artistul e mare, victoria aparţine operei.

(Anatol Vieru)

Care a fost trăsătura cea mai specifică a personalităţii tatălui meu? Îmi pun întrebarea adesea. Pe măsură ce trece timpul, mă conving că tatăl meu a fost poate singurul om fără gânduri ascunse pe care l-am cunoscut. Se va fi datorat asta faptului că nu concepea să se coboare până la ele? Sau faptului că, în ciuda lucidităţii, şi-a păstrat toată viaţa o anumită naivitate? Era naiv în felul lui, ca şi fratele său, deopotrivă de incapabili de cel mai elementar calcul în viaţă.

Să calculeze, să-şi facă relaţii, să se ţină în preajma celor influenţi, era pentru el de neconceput. I s-ar fi părut o lipsă de ţinută. Şi, cu toate că ştia că lipsa de ţinută se întâlneşte destul de des, îi trebuia timp ca s-o remarce, chiar atunci când o vedea în preajma lui. Deseori le atribuia şi celorlalţi ţinuta sa, deşi câteodată era evident că unora le lipsea cu desăvârşire. Idealizându-i astfel pe mulţi dintre semenii şi mai cu seamă dintre colegii lui, reuşea mereu să fie ultimul care să le observe defectele.

N-am văzut niciodată chipul lui purtând semnele imposibil de ascuns ale invidiei sau geloziei. ("Prietenia plină de tandreţe dintre Haskil şi Lipatti: admiraţie reciprocă, sfială în faţa artei celuilalt, dorinţă de reciprocă susţinere. Este sfiala şi prietenia celor cu adevărat puternici, încărcaţi de talent, ce nu au a se teme că lipsa lor personală de talent va fi distrusă de lipsa de talent a vecinului" - scria tatăl meu într un eseu.)

A nu fi cunoscut invidia şi ranchiuna, a nu fi trebuit să le învingă, e cred mai mult un har decâ