Intr-un fel, nu mai e nimic de spus despre Mondiale. Dupa primele doua-trei meciuri, am intrat în posesia mesajului: fotbal deschis. Toata lumea s-a convertit la ceva care n-are un nume foarte exact, dar seamana cu o sete insatiabila de joc. Germania ataca - în stilul atletic, direct si preponderent aerian, pe care Klinsmann îl cunoaste atat de bine, pentru ca l-a practicat permanent. Olanda ataca - cu doua extreme clasice (Robben si Persie) pe care doar echipamentul mai stramt le desparte de epoca fotbalului jucat în tuse, de maestrii sprintului, acum 40-50 de ani. Argentina ataca (dar asta nu e o noutate, ci o chestiune de ereditate), Mexic si Iran, Trinidad Tobago si Polonia ataca. Doar Anglia a dat impresia ca are rezerve. Nu conteaza. Englezii sunt sceptici din principiu, desi, de data asta, amorteala reflexelor vine, mai curand, din tendoanele obosite ale lui Beckham si din lipsa de imaginatie a marelui suedez de la carma. Nu e o întamplare. Tot ce e suedez pare confuz, tolerant cu exoticul si derutat. Fotbalul suedez nu face decat sa transporte, la Mondiale, somnolenta unei tari care a epuizat toate formele de reverie sociala si se scufunda, lent, în deruta. Discutia e mai lunga si priveste detaliile curioase ale lungii experiente morale suedeze, în drumul de la o societate energica si compacta a anilor 1900-1970, la cresa socialista a zilelor noastre. Nu conteaza. Important e ca, exceptand Suedia narcotizata, toata lumea revine la apetitul pentru lucrurile simple. Liniile de fundasi urca mereu, sinucigas, spre centru si se expun contrelor, dar energia care vine din aceasta noua filozofie ofensiva si indiferenta la risc e cruciala. Ea e pe punctul de a transforma fotbalul în acel joc elementar si entuziast pe care nimeni nu l-a mai vazut, în ultimii 50 de ani. Mai precis, de la Realul lui Di Stefano si cvinta de Cupe Europen