Nu ştiu cine spunea că, cu cît studiază mai mult teologia, cu atît simte cum credinţa îi scade mai drastic. Butada aceasta, în ciuda dozei incontestabile de cinism ce răzbate din conţinutul ei, surprinde un adevăr simplu: credinţa înseamnă mai întîi trăire şi abia în al doilea rînd înţelegere, sau mai precis înseamnă să trăieşti cu sufletul o viziune intuitivă asupra lumii şi mai puţin să înţelegi cu mintea cunoştinţele discursive ce decurg din viziunea iniţială.

Psihologic vorbind, elementele de bază din care se încheagă natura interioară a unui credincios sunt în număr de trei: 1) viziunea lui, adică reprezentarea pe care şi-a făcut-o despre lume; 2) credinţa lui, adică gradul cu care îşi îmbrăţişează sufleteşte propria viziune - iar de acest grad depinde coerenţa dintre viziune şi atitudinea pe care o adoptă în cursul vieţii; 3) teoria lui, adică edificiul de distincţii şi argumente cu care îşi poate sprijini polemic viziunea. Teoria, fiind forma discursivă pe care o poate lua în final intuiţia credinciosului, este precum o excrescenţă a cărei însemnătate stă numai în dimensiunea ei persuasivă. Aşadar, teoria, ca armătură conceptuală pusă în slujba unei intuiţii, are menirea de a-i convinge pe alţii de temeinicia adevărului proferat, sau, dacă acest lucru nu e posibil, măcar de a le descuraja intenţia unei porniri contestatare. De aceea, astăzi nu se poate închipui misionarism făcut în numele unei viziuni fără o teorie bine pusă la punct în această privinţă.

Dar cum orice teologie, ridicînd la apogeu speculaţia teoretică, împinge în planul secund viziunea iniţială, rezultatul ei va fi o devitalizare treptată a credinţei. Şi atunci, credinciosul, compensînd lipsa trăirii, se va înarma cu multă teorie şi cu multe argumente, nemaicăutînd să-şi interiorizeze viziunea pînă la acel prag de intimitate cînd lumea ajunge să fie privită prin prisma viziunii. Şi