Spunînd că dispariţia lui Jean-François Revel ne lipseşte de un important suport moral, nu facem o metaforă: fără una dintre cele mai lucide voci ale liberalismului militant, lumea rămîne mai săracă şi mai vulnerabilă în faţa veşnicului asalt al intoleranţei, executat pe mereu alte pretexte. Oricît de numeroase ar fi conştiinţele pe care Jean-François Revel le-a trezit, nimic nu poate compensa absenţa izvorului regenerator.

Evoluţia paradigmatică a acestui intelectual strălucit, care a refuzat, împotriva modei, încolonarea la stînga, poate fi urmărită cu o claritate aproape demonstrativă. Dacă în tinereţe non-conformismul său intelectual şi filozofic îl împinsese, natural, spre anti-dogmatism (în filozofie) şi anti-totalitarism în general, nu i-a trebuit prea mult timp celui care iniţial îl criticase pe Generalul De Gaulle să observe din ce parte vine pericolul mortal pentru democraţie. Volumele Ni Marx ni Jésus (1970), La tentation totalitaire (1976), Comment les démocraties finissent (1983) şi, mai ales, La connaissance inutile (1988) - pentru a alege punctele cele mai înalte ale unui parcurs exemplar - vor demonta sistematic iluzia marxistă, propaganda sovietică sub toate formele ei, anti-americanismul doctrinar, adică tot ansamblul cu ajutorul căruia opinia publică fusese intoxicată pînă în 1989 - şi continuă să fie. Minciuna comunistă şi-a găsit în Revel poate pe cel mai strălucit adversar. Iar marele moralist nu a avut în vedere atît sistemul sovietic (odată descris şi demascat, Revel n-a mai crezut că merită să se ocupe cu demonstrarea evidenţelor!), cît orbirea conştientă a lumii intelectuale occidentale. Contra ei a consumat Jean-François Revel tone de spirit şi tone de informaţie, încercînd să-i trezească pe oameni la realitate. Convins că slujeşte adevărul, autorul lui Ni Marx ni Jésus s-a transformat într-un comentator politic dintre cei mai sagaci