Era pe dalele albe ale căzii. O mogâldeaţă negricioasă. Exact la unghiul dintre a doua şi a treia, ca un bumb. Nu ştiu ce vârstă avea, dar nu împlinise încă un centimetru. Un păianjen. Am avut o strângere de inimă, pentru că era dimineaţă, iar în limba lui Voltaire araignée du matin rimează cu chagrin. Confirmă şi nemţii: Morgen-Sorgen. În română, dimineaţa şi grijile rimează oricum, nu e nevoie de păianjeni ca să-ţi aducă aminte. Se mai spune că nu trebuie să-i ucizi. N-aş omorî un păianjen pentru nimic în lume, mai ales după ce am citit elogiul căpşorului lor ingineresc făcut de Arghezi şi meditaţiile călinesciene pe aceeaşi temă. Mi-am apropiat ochii de el să-l studiez şi, spre uluirea mea, i-am văzut aripile transparente, de zburătoare: nu era păianjen, era o biată muscă, personaj mult mai puţin poetic, din toate punctele de vedere. Ciudat însă, nu şi-a luat zborul, cum fac muştele. M-am spălat pe dinţi supraveghind-o, în oglindă, cu coada ochiului. În loc să zboare, mergea repejor în sus, şi încă în marşarier! Văzusem foarte bine: capul îi era în direcţia opusă mersului. M-am simţit în plin SF. O lume în care muştele nu mai zboară, ci merg cu spatele e alienantă, înspăimântătoare. Ca să mă liniştesc am făcut tot felul de supoziţii cu privire la sănătatea ei. Poate a intrat în detergent, în şampon, în gel de duş. Nu. După câteva zigzaguri negre pe luciul dalelor şi-a luat zborul. Un zbor năuc de muscă oarecare. Mi-a venit inima la loc, lumea a redevenit familiară, recognoscibilă. Dar musca îmi mai rezerva o surpriza. Când şi-a terminat zborul de recunoaştere, a revenit exact în punctul în care o văzusem prima dată, în unghiul dintre a doua şi a treia dală a căzii. Se vede că acolo era acasă la ea, fiindcă, spune un personaj dostoievskian, orice fiinţă, oricât de neînsemnată, trebuie să aibă un "acasă". Acasă la mine avea un acasă la ea. Seara mi-a mai rezervat o