Singurul dintre autorii prezenţi în volumul colectiv Ferestre '98 care avea deja o carte publicată - Victor Nichifor (Aigess, 1997) este şi singurul care a ales o tăcere editorială de şapte ani. Dacă fiecare dintre tinerii lansaţi atunci de Mircea Cărtărescu şi-a continuat cumva drumul în poezie (Marius Ianuş, Ioana Nicolaie, Doina Ioanid, Iulian Băicuş), proză (Cecilia Ştefănescu) ori chiar istorie literară (Angelo Mitchievici), Victor Nichifor (stabilit, între timp, în Statele Unite) îşi reia, amplificat şi în bună măsură cizelat, ciclul de poezie cenaclier, într-un volum independent (Epoca Lu, Editura Paralela 45, 2005). Combinaţia stranie între energic şi confuz pe care se construieşte poezia sa surprinde de la prima lectură. Ion Bogdan Lefter pune, în prefaţă, acest amestec pe seama biografiei: nefilolog, Nichifor aderă oarecum în pripă la mai toate manierismele formale ale începuturilor sale poetice.
De aici gustul un pic fanat al (re-) scrisului său, dar şi dintr-o ciudată formă de nostalgie teoretică, care-i face simpatice ironiile, distanţările raţionale, fronda, şi nu candoarea, în orice formă a ei. El duce acum la capăt aproape toate jocurile pe care cu câţiva ani în urmă le-ar fi lăsat, judicios, doar începute. Sunt puţine artificii textuale (şi tehnice) care nu apar în această Epocă Lu, devitalizând poemele pline de forţa întrucâtva implicită a discursurilor ample, vorbăreţe şi atât de fruste ale debutului. Pentru că, în afară de structura epopeică a cărţii - cu aglomerări de viziuni, cu etapele scrierii poemului Lu - pe spaţii oricât de mici există o robusteţe greu alterabilă: "Poezia apare printr-un efort dinamic,/ pe baza căruia declar: Sunt viu, madame! Da,/ în mapă am dovadă, într-un fel îmi place să scriu. Dar acest aspect e nesemnificativ. Mă raportez numai la a fi viu. Iar în ce priveşte plăcerea,/ plăcerea mea supremă e să mănânc cioc