Am deschis aceste două cărţi de poezie cu mari speranţe. În top-ul anului 2005 din Bucureştiul cultural, cărţile fuseseră votate de unii critici printre cele mai bune debuturi de poezie. Datele tehnice care leagă aceste două cărţi (selectate şi editate în urma aceluiaşi program de creative writing) nu sînt de-ajuns pentru a le asigura şi un destin comun. Dacă primul dintre aceste volume m-a deziluzionat, al doilea m-a entuziasmat de-a dreptul. Prin urmare, doar hazardul face ca aceste două cărţi să fie judecate împreună.
Gagica literară...
Pentru început, încercaţi să vă imaginaţi următoarea situaţie: Adrian Urmanov, autorul manifestului celui mai debil -ism poetic din literatura română postbelică, utilitarismul, retras la o mînăstire unde a primit rasă şi a devenit Părintele Serafim, a iniţiat în spaţiul monahal de la Râşca un program de creative writing, al cărui juriu, alcătuit din 5 poeţi din care, de fapt, numai Elena Vlădăreanu poate fi numită astfel, a selectat pentru debut volumul de poezie al Dianei Geacăr cu teribilul ei vers: "sunt un fel de adolescent/ într-un concurs de masturbatori/ şi singurul care dă pe el". Un kitsch total...
Fata-femeie de 22 de ani, venită din provincie la facultate în Bucureşti, cazată în cămin, în căutarea unei vieţi sociale, scindată între trecutul erotic incert şi prezentul promiscuu, experimentînd sau rătăcind erotic cu propriile prietene, este o temă deja abordată şi reuşită de Ana Maria Sandu în Din amintirile unui Chelbasan şi de Cecilia Ştefănescu în Legături bolnăvicioase. Din păcate, cînd această temă e dusă în zonele ei obscure e greu să păstrezi aderenţa cu literatura. E ceea ce i se întîmplă şi Dianei Geacăr ale cărei versuri par scrise de o Virginie Despentes căministă şi nevrozată care ne anunţă că bărbaţii se masturbează gîndindu-se la ea, sau se simte nasol că îi vine
