Povestea mea, a bordurii MPB-16, incepe demult, pe vremea cand in Capitala domnea un print intunecat si ursuz, scump la vorba si la documente justificative, pe nume Halaicu. M-am nascut intr-o familie de vita nobila, bogata, de borduri din granit, cu tolerante de doar 2 mm la inaltime. Am avut o copilarie fericita, locuind alaturi de multi prieteni in centru, pe bulevardul Magheru.
Dar totul s-a sfarsit brusc: printul intunecat cu nume de floare s-a mutat in „Satul francez” la vila si eu, dupa reparatiile de pe Magheru, m-am mutat in Crangasi. Aici m-au spalat, m-au vopsit si am ajuns o biata bordura pentru spatii verzi, langa un parculet. Sufeream mult, eram in exil, departe de centru, dar m-am indragostit.
Iubita mea, bordura vietii mele, era o domnisoara cocheta, tip ornamental. Ne iubeam ca nebunii, ne mai si certam, mai erau mici frecusuri intre noi, normale, avand in vedere ca eu sunt o bordura dreapta, iar doamna mea, DPB-23, e semirotunda, dar impacarile erau furtunoase.
Din pacate, viata nemiloasa ne-a despartit repede: parculetul, cu tot cu locurile de joaca pentru copii, a fost ras si in locul lui s-a construit o bodega, care avea in spate si niste camere speciale - locuri de joaca pentru cei mari. Eu am ajuns pe podul Grant, bordura pentru trafic greu si n-am mai stiut nimic de doamna mea.
Pe la Primarie a dat un mic spectacol un menestrel-bufon, unul Ciorbea, si eu am ajuns pe o strada laterala. Apoi, la domnie a venit Lis, cu prietena sa Oana. Oana vroia case, masini scumpe si, intr-o zi, m-am trezit langa mine cu MPB-112, un vechi tovaras din Crangasi.
Amicul mi-a zdrobit inima: mi-a spus ca doamna mea, DPB-23, s-a inhaitat cu un filfizon de 100 de euro, o bordura vibropresata, facuta cu tehnologie robotizata. Eram distrus, m-am apucat de baut dintr-un canal vesnic infundat din apropiere, medi
