Una dintre cele mai vechi amintiri ale lui Anton era un vis.

In visul sau era noapte, iar Anton inainta pe o strada lunga si

ingusta, bine luminata, pe ale carei margini se insiruiau, de o parte si de alta, unele linga altele, nenumarate magazine. Anton alerga cit

il tineau picioarele sale scurte, de citiva anisori, pierzind notiunea timpului, asa cum se intimpla in vise, fara sa simta vreun strop de

oboseala, asa cum se intimpla in vise, gonind pe linga vitrinele imbietoare in care erau expuse jucarii de tot felul. Anton stia ca daca s-ar

fi oprit si ar fi intrat intr-unul dintre magazine, si-ar fi putut-o alege pe oricare: calutul auriu, masinutele teleghidate, ursuletul

vorbitor, pusca ... De fapt, le-ar fi putut lua pe toate - nimeni nu l-ar fi oprit. Numai ca Anton se grabea si nu avea timp de asa ceva.

Stia ca viseaza si stia — spera, mai degraba, din toata inima- ca visul nu avea sa dureze la nesfirsit; iar locul unde vroia sa ajunga se

afla undeva la capatul strazii.

Dupa un rastimp fara sfirsit, Anton se oprea in cele din urma in fata vitrinei stralucitoare a

cofetariei, unde erau aranjate pe platouri etajate felurite torturi, prajituri, placinte, inghetate, serbeturi... Anton era cuprins in acele

clipe de o fericire fara seaman, un sentiment coplesitor pe care nu avea sa-l traiasca vreodata in realitate: toate acele minunatii

apetisante din care se putea infrupta dupa pofta inimii, gratis, fara ca cineva sa-i ceara socoteala. Intra in cofetarie, se strecura

neobservat printre mesele la care erau asezati clientii, trecea in spatele tejghelei, fara ca vinzatorul cel gras si mustacios sa de