De cind bunicul meu nu mai slujeste, nu mai merg la biserica. A iesit

la pensie pe la inceputul anilor ’90, dar n-a putut sta locului. A cerut Mitropoliei sa fie suplinitor la o parohie unde nici al mai jigarit

popa n-avea chef sa-si infunde oasele. Episcopul a acceptat cu bucurie, fericit ca s-a mai gasit un "pastor" dispus sa munceasca "moca", si

l-a trimis pe bunicul meu cam pe unde si-a intarcat Necuratul progenitura, undeva prin partile inca nedescoperite ale Moldovei Estului

Salbatic, intr-o parohie cu un nume parca predestinat: Jigoreni. Era, acolo, o biserica veche din lemn, adapostind in interiorul ei un

monument de patrimoniu - nici mai mult, nici mai putin decit un candelabru de pe vremea lui Stefan Cel Mare (ulterior, din motive de zona

crepusculara, devenit si Sfint!). Nimeni nu venea la biserica, oamenii considerau ca au treburi mai importante de facut. Si s-a apucat

bunicul meu, ca "Popa Tanda" al lui Slavici, sa mearga din poarta-n poarta, din bordei in bordei, chemind lumea la liturghie, ca "o sa vedeti

ce frumos este si bine va va face in fata Lui Dumnezeu". Iar oamenii au inceput sa vina, mai mult ca sa scape de gura nebunului aluia de popa

batrin. In doar citeva luni, duminica nu mai gaseai pe nimeni prin sat. Tot neamul se aduna la biserica, caci umbla vorba cum sigur se

pogorise Duhul Sfint asupra lacasului Domnului, asa de frumoase erau cintarile, si slujba o minunatie. Dar unde vin oameni, apar si banii,

iar unde apar banii nici macar Stefan cel Sfint (si Mare!) nu mai cistiga batalia. Caci hoardele barbare, in mod ciudat toate imbracate in

sutane si avind cruci atirnate d